Bună dimineaţa. Doamnelor şi domnilor, cred că dezbaterea la un an de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona este binevenită. Ar trebui probabil să facem, prin releele celor prezenţi astăzi aici, mai multă pedagogie europeană în societatea românească. Subiectul rămâne, din păcate ezoteric, puţin accesibil pentru un public cu educaţie medie, deşi ar trebui ca prin toate canalele disponibile să fim mai activi pentru ca cetăţenii români să devină europeni şi cu mintea, nu numai cu inima. Tratatul de la Lisabona nu este o creaţie ex nihilo, ci un document care a reformat textele unor tratate existente şi a preluat majoritatea prevederilor Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Actualul Tratat a intrat aşadar în vigoare după aproape un deceniu de reflecţie instituţională activă la scara Uniunii. De aceea, nu aş vrea să vorbim despre Tratat ca despre o entitate nouă, pe care am descoperit-o, ci ca despre o etapă în reconstrucţia instituţională a construcţiei europene. Desigur, este prea devreme pentru a formula un verdict sau pentru a face o evaluare; putem, cel mult, întrezări conturul unei Uniuni post-Tratatul de la Lisabona, însă momentan nu suntem decât martorii unui proces în desfăşurare. Trebuie probabil mai mult recul istoric pentru a vedea dacă Tratatul şi-a îndeplinit vocaţia sau nu. Mai mult, implementarea Tratatului de la Lisabona nu a început sub cele mai bune auspicii şi s-a produs pe un fundal tumultuos. Anul care se încheie a pus la grea încercare Uniunea Europeană. Trebuie să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne întrebăm cum ar fi făcut Europa faţă crizei, în absenţa acestui instrument care i-a profilat mai bine instituţiile. Evident, prin el însuşi, Tratatul nu rezolvă toate problemele, dar a creat o serie de funcţii şi platforme instituţionale noi, precum cea de Preşedinte permanent al Consiliului European, a creat pre