Să ne spunem şi făţişele, dar şi ascunsele. Să nu mai facem exerciţii de imagine şi probe de orgoliu. Să nu mă mai gândesc înainte de a-ţi vorbi că s-ar putea să te doară. Nici tu să nu te temi de neliniştile mele postdiscursive. Să nu-mi pese de ce-ai putea crede despre mine. Să nu te tulbure durerea mea. Să nu mă ardă a ta. Să nu ne ştim, adică. Deloc.
Vine câte un timp în care simţi că ai vrea să te spui. Poate nu cu totul, însă măcar să ai o supapă, două. Te uiţi în jur şi-i vezi pe ei, pe toţi cei care te-ar asculta la orice oră din zi şi la toate din noapte şi nu-ţi vine să deschizi gura. Sunt cei de foarte aproape. Te iubesc, îi iubeşti. Sunt convinşi că te cunosc bine, aveţi istorii comune, confesiuni până la ecorşeu, plus ceva principii de-mpărtăşit. Şi tu te legeni des la gândul că-i ştii, deşi uneori te mai încearcă îndoiala, că doar eşti om viu. Şi-ţi vine pur şi simplu pofta de străinie. Ca aia de primenire.
Să vorbeşti cu un necunoscut. Nu ştie nimic despre tine, tu asemenea. Staţi faţă-n faţă şi vă priviţi. Nu există precedente. De niciun fel. Povestea poate începe liniştită să se nască. Simplu şi direct. Din scurt. Fără travaliu. Străinul ascultă cu atenţia şi interesul împachetate în propria curiozitate, mereu tânără şi proaspătă. Tu faci la fel. Pe timp ce trece simţi plăcerea acestui troc. Te mai miri câteodată, în sinea ta sau chiar exprimând asta, cât de mult râzi şi cât de confortabilă îţi este compania necunoscutului. Nu-ţi cere nimic şi nici tu nu ceri. Te bucuri doar de clipele astea fără rest. Sigur că, insidioase şi impertinente, vin degrabă şi confesiunile. Tu crezi că le faci pentru ca povestea să fie mai vie, mai frumoasă. Ele, ascunsele, au găsit, de fapt, locurile pe unde să irumpă. E legea lor. Nu te opune. Parcă eşti mai moale trupeşte, dar îţi place. Ai un zâmbet rămas acolo şi când asculţi. Ţi-e bine.
Se prea po
