● Marcello De Martino, Mircea Eliade esoterico. Ioan Petru Culianu e i „non detti“, Settimo Sigillo, 2008.
Cristiano Grottanelli scria undeva că în posteritatea lui Eliade a început o perioadă mai liniştită şi rezonabilă, după cea a bănuielii (începută cu articolul din Toladot din 1972) şi cea a polemicilor înfierbîntate din anii ’90 (Daniel Dubuisson şi virulenta Alexandra Laignel-Lavastine sînt detractorii săi cei mai cunoscuţi).
Apariţia cărţii lui Marcello De Martino (Mircea Eliade esoterico. Ioan Petru Culianu e i „non detti“), publicată în 2008 la editura Settimo Sigillo (el reia titlul unei cărţi a lui Marcel Tolcea din 2002), care continuă seria analizelor mai nuanţate inaugurată de MacLinscott Ricketts, Bryan S. Rennie şi Florin Turcanu, pare să-i dea dreptate. Lingvist şi filolog, De Martino îşi construieşte cartea ca un roman psihologic, în care Culianu este, ca Virgiliu, călăuză în „pădurea interzisă“ a „nemărturisirilor“ lui Eliade.
Teza cărţii este că Eliade a făcut totul pentru a oculta anumite aspecte ale personalităţii sale (de fapt, despre Culianu este foarte puţin vorba aici, deşi ar fi fost interesantă o paralelă între destinele lor, pînă la un punct destul de asemănătoare). „Nemărturisirile“ lui Eliade ar fi, după De Martino, două: substratul ocult şi esoteric al operei şi trecutul de simpatizant al extremei drepte, ocultate pentru a nu-i compromite cariera academică: pînă aici nimic nou. Din fericire, această judecată simplificatoare este urmată de o analiză mai fină. Ar fi greu de rezumat aici această carte de peste 500 de pagini; mă voi mulţumi cu cîteva remarci privind cîteva dintre ipotezele sale mai discutabile.
Ca şi Marcel Tolcea, De Martino crede a găsi în textele literare cvasitotalitatea probelor privind „esoterismul“ lui Eliade. Notez în treacăt că, vorbind de influenţa lui Joyce, Balzac şi Strindberg asup
