Pe sfârşitul anilor şaptezeci din secolul trecut, când m-am „transhumat" şi eu, prin repartiţie guvernamentală, în Capitală, circula o vorbă printre prietenii mei artişti plastici: „Bucureşti - oraşul fără statui".

Multă vreme n-am înţeles această etichetă, fiindcă eu vedeam, totuşi, statui (la Leul, în faţa gării, în Piaţa Kogălniceanu, în faţa Casei Scânteii, în Cişmigiu, în faţa Universităţii etc.); abia când, peste nişte ani, am bătut cu pasul Budapesta, mi-am dat seama de ce va să zică expresia pomenită: practic, nu sunt pieţe, piaţete, scuaruri budapestane fără o statuie sau un grup statuar; dar nu numai atât: aproape pe fiecare stradă există plăci şi plăcuţe memoriale amintind că într-o casă de-acolo a trăit şi muncit nu cine ştie ce om celebru, ci un dentist, un inginer, un arheolog, un botanist ş.a.m.d. Şi din punct de vedere al felului cum îşi cinsteşte înaintaşii, Budapesta e un oraş cu adevărat imperial. Aşa că am realizat că sintagma „Bucureşti - oraşul fără statui" nu se referă la absenţa acestor opere plastice, ci la densitatea insuficientă a monumentelor sculpurale într-un oraş în care, vorba ceea, „soarele pentru tot românul răsare".

După 1989, situaţia - ca să folosesc o frază din medicină - tinde să se amelioreze. S-au ridicat statuile lui Mircea Spătaru, Ioan Bolborea, Florin Codre, Mihai Buculei ş.a. Nu discut acum calitatea lor şi nici felul cum şi locul unde sunt amplasate: am polemizat pe aceste teme cu unii prea dispuşi să-şi facă un nume din „demolarea" creaţiilor maeştrilor. Vreau doar să remarc faptul îmbucurător că, în sensul amintit mai sus, golurile prind să se umple. Şi nu pot decât să mă bucur că splendida realizare a lui Ioan Buculei, „Căruţa cu paiaţe" caragialene, la etapele conceperii căreia am avut ocazia să asist, va fi înălţată, cu toate obstacolele birocratice de care a avut parte, în cel mai potrivit loc pent