Spuneam, într-un articol anterior, că bugetele naţionale au fost luate prizoniere de sistemul financiar bancar din cauza abolirii graniţei dintre datoria publică şi cea privată, prin adăugarea ultimei celei dintâi. Ca atare nimeni nu mai ştie cu exactitate cine cui şi de ce îi datorează bani şi se dovedeşte acum că toată lumea e datoare la toată lumea, iar criteriul de evaluare a solvabilităţii unui stat practic nu se mai exprimă printr-un indicator clar. Din această cauză, de la începutul acestui an confuzia a degenerat la extrem şi se vorbeşte de faliment de stat sau a unei uniuni de state funcţie de zisul sentiment al pieţelor

Or, pieţele sunt ba nervoase, ba calme, ba isterice nu pe baza fundamentelor economice, ci pe baza aşteptărilor de fructificare a pariurilor pe falimentul statelor. Ieri era Grecia, Irlanda, mâine poate fi Portugalia, Spania, dupa aceea Italia, apoi întreaga Uniune. În mod cinic, pachetele de salvare de foarte multe miliarde de euro nu doar că nu liniştesc “sentimentul” pieţei ci şi oferă muniţie pentru un atac ulterior şi mai agresiv. Este relativ simplu de înţeles de ce. Odată accesat pachetul de salvare, datoria publică a statului respectiv, desigur creşte şi nu scade. Ţara devine astfel nu mai puţin dependentă de finanţarea externă, ci doar o ţintă şi mai apetisantă.Anul viitor sumele de rostogolit sunt imense, fără să mai punem la socoteală evenimentele neprevăzute, care au devenit regula jocului şi nu excepţia. Pariurile vor creşte ca miză şi periculozitate pentru că injecţiile de lichiditate nu se regăsesc în creşterea economiei reale ci sunt supte cu o viteză nemaipomenită în pieţele care speculează împotriva statelor. . Este dramatic, banii se-ntorc împotriva emitenţilor. Acestea sunt fapte, nu ipoteze.

De la începutul crizei obligaţiunilor suverane în zona euro, contagiunea a fost comparată cu căderea pieselor de dom