Întreaga Românie a „sărbătorit“, încă o dată, Ziua Naţională a României. Ura! Presa a „acoperit“ fireşte şi acest eveniment. A scris despre cum nu mai sîntem noi românii uniţi de nici o idee comună – să ne fie ruşine! A scris despre cum „unirea a străbătut ca un fir roşu istoria românilor“, începînd din „comuna primitivă“, trecînd prin „societatea sclavagistă“, supravieţuind „fărîmiţării feudale“, ajungînd la „pohta“ ce-ar fi „pohtit Mihai Viteazul“, sfîrşind triumfător în decembrie 1918. A mai scris şi despre cum „ar trebui să fim mîndri că sîntem români, în fiecare zi a anului, nu numai de 1 Decembrie“ – motiv pentru care ar fi bine poate să alegem o altă dată, mai văratică, pentru aşa o sărbătoare. S-a scris – pentru a cîta oară? – că „nu sîntem nici mai buni, nici mai răi decît alţii“. Unii au fost de părere că „România este o stare de îndrăgostire“, că este, „în chip esenţial şi definitiv, pămîntul care acoperă oasele părinţilor“ noştri. Alţii mi-au spus „ce trebuie să fac eu cu ţara mea ca să se schimbe“. Unii au cerut „o ţară superioară“ – vasăzică ţara pe care o avem este inferioară! Alţii ne-au explicat că se simt acasă, în România, doar în străinătate, adică acolo unde-s străzi curate şi asfaltate, unde oamenii-şi iubesc locul de baştină, unde cafeaua este parcă mai tare şi unde femeile ştiu a se îmbrăca frumos. Şi multe altele încă s-au spus...
DE ACELASI AUTOR Exceptînd prostia fără margini – după părerea mea – a „unirii care a străbătut ca un fir roşu istoria românilor“, cu toate celelalte aş putea, într-o măsură mai mică sau mai mare, rezona. Observ însă cîteva idei directoare care apar, mai mult sau mai puţin explicit, cînd vine vorba de România, de români şi de ziua lor naţională. Mai întîi, se pare că la nivel de discurs public am rămas în majoritate – jurnalişti, istorici, academicieni, politicieni – nişte primordialişti. Credem adică, c
