Experienţa mea de cititor, începută cu mare precocitate şi numărând peste 75 de ani de viaţă conştientă (căci mi-am început-o înainte de a fi dat la şcoală) m-a făcut atent la o particularitate a experienţei mele care merită să fie comunicată şi altora, eventual depăşindu-mi performanţa.

Confruntarea cu mine însumi la intervale mai lungi între o lectură şi alta ajunge să ţi se pară lectura unei cărţi noi sau îţi trezeşte surprinderi nu doar amuzante, ci şi semnificative: Timpul nu ucide chiar totul, în unele cazuri trezeşte la viaţă ceea ce am ignorat sau am trecut cu vederea în modul cel mai culpabil.

Întrucât în cazul meu Pronia Divină a hotărât, împotriva previziunilor mele, că voi trăi mult, unele lecturi îmi oferă acum ocazia ultimă (oare, chiar ultima) a unei confruntări cu ceea ce părusem a-mi „aminti” foarte bine.

E vorba de o carte şi un autor de natură să mire pe cei care-mi cunosc gusturile şi direcţia spiritului, dar şi orientarea hotărât afirmată încă de la ieşirea din adolescenţă, când îmi hotărâsem chiar programatic lecturile spre o literatură de tip intelectualist în dubla filiaţie a lui Proust, dar şi a literaturii confesive (care ar fi putut fi numită gide-ană, căci, de fapt, pe aceasta nu o cunoşteam încă) şi desconsiderarea faţă de autorul Falsificatorilor de bani mi-o inculcase Camil Petrescu, în care am avut prea multă încredere. (G. Călinescu a introdus în mica noastră literatură critică formula „roman balzacian”, deşi el însuşi, prozator destul de divers, şi-a încheiat cariera cu un roman enorm, cum n-a scris autorul Verişoarei Bette, şi care se apropie mai mult de formula tolstoiană: e vorba de Scrinul negru. Ceva mai înainte, E. Lovinescu vorbise de proză „obiectivă” şi de „literatură subiectivă”, dar nici ele nu corespund integral situaţiei ce se poate constata. Ba chiar a crezut, greşind şi aici, că