● Europolis (România-Franţa, 2010), de Cornel Gheorghiţă.
Filmul de debut al lui Cornel Gheorghiţă, Europolis, e un kitsch „parapsihologic“ despre un tînăr neliniştit din Sulina (Áron Dimény) şi despre mama acestuia (Adriana Trandafir), care călătoresc în Franţa ca să ia în primire moştenirea lăsată de fratele mamei: o călătorie presărată cu tot felul de întîlniri, incidente şi privelişti misterioase, ce par semne venite din lumea morţilor. Printre acestea se numără şi o privelişte realmente insolită – aceea a unui sicriu african sculptat şi pictat în chip de măgăruş, adus de cei doi înapoi în ţară pe capota unei maşini –, dar în general e vorba de vechi trucuri din arsenalul spiritismului cabotin. Intrată în casa mortului, mama se apucă să acopere oglinzile pentru ca sufletul lui să poată pleca, dar, din neglijenţa fiului, una rămîne neacoperită, drept care vocea mortului izbucneşte în casă de pe robotul telefonic. Ceva mai tîrziu se produce o pană de electricitate; se aprind lumînări şi casa se umple de umbre, iar banda sonoră se umple de tradiţionalele foşnete de perdele, hăulituri fantomatice şi ţiuituri muzicale venite-parcă-din-spaţiul-cosmic. Mai tîrziu, mama şi fiul se întîlnesc cu un vraci african vorbitor de română (jucat de Joseph Otteno şi de vocea lui Ştefan Sileanu). Acesta poartă o tichie şi o tunică lungă pînă în pămînt, ambele cusute cu fir de aur, şi vorbeşte cu o solemnitate de vechi film istoric românesc, dar cu o dicţie de Yoda: pe scurt, un perfect şaman de carnaval, la fel de fals ca oricare dintre aceia care obişnuiau să-i iniţieze în misterele profunde ale junglei pe exploratorii din vechile filme hollywoodiene de aventuri, dar, după toate aparenţele, acest stereotip e reciclat aici cu deplină seriozitate.
DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith
