Trecem pe lîngă bălării în fiecare zi. Bălării ce înconjoară oraşele şi împrejurul blocurilor din care privim nemulţumiţi, dar oarecum indiferenţi; bălării ce năpădesc uliţele şi se pierd în cărări la margini de sate; bălării ce opresc orizontul de-a lungul drumurilor aşa-zis europene. De obicei, toate acestea n-ascund decît gunoaie şi mizerii, dar oricum nu-i de mirare din moment ce la români nu există o „cultură a gazonului“, nici măcar în plan fotbalistic. De ajungi însă pe la Bumbeşti-Jiu, la nici 3 kilometri de centrul orăşelului, cum mergi spre Tîrgu-Jiu, bălăriile acoperă un castru roman. Distrus de oameni, de arme, de vremuri şi de Jiu.
Primul semn că trebuie să încetineşti e şoseaua însăşi – dacă poate fi numită astfel respectiva pistă de bombardament, numai gropi şi cratere peticite ca vai de lume. Aşa că încetineşti, căci şi dacă eşti per pedes rişti să-ţi rupi picioarele. O reclamă pe un panou alb – ce bănuiesc că noaptea e luminat cu neoane – îţi atrage atenţia că te afli la popasul turistic Castrul roman. Lîngă panoul mare, un altul mic, cu semnul binecunoscut ataşat de monumentele istorice, te înştiinţează că ai ajuns la „Castrul şi aşezarea civilă de la Bumbeşti-Jiu. Cod LMI: GJ-I-s-A-09126. Datare: Epoca romană“. Îţi roteşti ochii de jur-împrejur, căutînd vestigiile. Problema e să nu-ţi înalţi privirile deasupra bălăriilor, ci să le laşi să-ţi rătăcească prin mijlocul acestora, şi-atunci vezi castrul, sau ceea ce a mai rămas din el. Un drumeag trece pe lîngă popasul turistic şi, cîteva zeci de metri mai încolo, după ce pătrunde pe porta principalis dextra (bănuiesc!), se transformă în ce a mai rămas din via principalis: o cărare printre ierburi. De sigur nu poţi fi sigur, căci nu există nici un plan al castrului afişat în zonă, care să te lumineze ce vezi din ceea ce mai există.
DE ACELASI AUTOR Naţionalism fără civilizaţie - Ţebea
