Am citit ceva ce m-a contrariat: Herta Muller a vândut în Franţa, înainte de primirea Premiului Nobel, câteva zeci de exemplare din ultima sa carte, iar după aceea câteva zeci de mii.
De ce să mă contrarieze o astfel de consecinţă a unui Nobel? Este normal, este în firea lucrurilor ca un premiu să producă emulaţie şi interes în rândul publicului.
Este însă intrigantă ştirea pentru ceea ce doamna Muller a tot acuzat în repetatele sale intervenţii ori interviuri: românii nu au ştiut să o preţuiască (nici când era la Timişoara şi când, angajată fiind, sub oprimarea Securităţii, ca funcţionară, colegele se uitau la ea ca la «un căcat» - reproduc întocmai spusele dânsei, nici când, stabilită în Germania, a scris liber şi a publicat liber şi i s-au tradus nenumărate cărţi în România).
Aha, părea a zice la Bucureşti doamna Muller, îmi acordaţi acum onoruri şi vă prefaceţi că m-aţi apreciat dintotdeauna, dar de fapt voi vă închinaţi premiului pe care l-am luat.
Faptul că şi francezii au început să-i aprecieze sau să fie curioşi faţă de cărţile Hertei Muller după primirea Nobelului îmi mai spune şi că nu pe baza unei notorietăţi de necontestat (cum a fost cazul, să zicem, al lui Llosa, laureatul din acest an al prestigiosului, râvnitului şi uneori contestatului premiu) l-ar fi obţinut. Sigur, e mai deranjant să nu fii cunoscut (mă rog, apreciat) aşa cum ţi-ai proiectat tu în ţara ta de origine, decât să nu te bage în seamă nişte francezi care numai în luna septembrie a fiecărui an beneficiază de o ofertă de multe sute de titluri de roman.
Mă mai intrigă ştirea despre creşterea spectaculoasă a vânzărilor cărţilor doamnei Muller şi prin ceea ce mai semnifică: orgoliul scriitoricesc este acelaşi la orice vârstă, la orice nivel, la orice experienţă. Deşi nu chiar atât de brusc, orgoliul a dat în clocot la conferinţa (sau interviul sau dialogul?) de l
