Preşedintele României este convins că "statul nu este responsabil pentru fiecare cetăţean". Nu este clar dacă asta este o scuză pentru faptul că românii sărăcesc pe zi ce trece, nu în bani cât în calitatea vieţii, sau dacă acesta este rodul, concluzia finală, a şase ani petrecuţi în cea mai înaltă funcţie publică din România. Nu este clar nici măcar dacă este vorba despre o recunoaştere a propriei incapacităţi de a-i face pe români, vorba dânsului, să trăiască mai bine.

Ceea ce este clar însă este că înalţii oficiali ai statului fac tot posibilul pentru a-şi lua de pe umeri, cu un aer scârbit, superior, orice umbră de responsabilitate pentru ceea ce se întâmplă în România acum şi mai ales pentru ceea ce nu se întâmplă.

Cu doar câteva zile înainte, o consilieră personală a premierului Emil Boc a declarat că "politicile se fac pentru o naţiune, nu pentru indivizi", pentru a explica de ce se înjumătăţeşte guvernul concediul de creştere a copilului.

Din cele două declaraţii poate reieşi că atât preşedintele, cât şi consiliera premierului (şi instituţiile pe care le reprezintă) au impresia că sunt nevoiţi să conducă un popor de milogi, o masă de 20 de milioane de persoane care stau cu 40 de milioane de mâini întinse după pomana statului.

Da, este adevărat. Sunt poate unu, două milioane de români care doar asta fac: stau cu mâna întinsă, poate-poate pică ceva de la stat. Sunt bărbaţi şi femei de 45 de ani sau mai puţin care se pensionează pe caz de boală imaginară pentru a primi, pe lângă leafa obţinută muncind la negru, şi o pensie, cât de mică, din banii celorlalţi. Da, este adevărat. Sunt multe persoane care pot munci, dar nu o fac, şi care beneficiază, totuşi, de serviciile publice de sănătate fără a fi contribuit în viaţa lor cu măcar un leu la bugetul Sănătăţii.

Responsabilitatea statului nu stă însă în pomana pe care o dă unui anumit in