L-am reîntâlnit pe Mihai Şora la sfârşitul lunii noiembrie la Iaşi, la „Petrecerea cu poezie” (un festival patronat moral de Mihai Şora, prieten cu organizatorul lui, Emil Stratan, director al revistei „Academia de Poezie“).

Nu-mi venea să cred că-l aveam lângă noi, invitaţii la acest Festival de Poezie, pe filozoful şi eseistul „Rostului Poetic”. La 94 de ani, mai tânăr spiritual ca oricine (am şi eu 60, a trecut viaţa), Mihai Şora e pentru mine şi o întruchipare a tinereţii fără bătrâneţe: e filosoful poeziei, poeticianul – „şi cum e posibilă poezia?” Poeticitatea în sine, fie şi la nivel de teoretizare a ei, te menţine tânăr? „Cum se realizează corelativul obiectiv al emoţiei poetice?”, se întreabă filozoful, cum se naşte şi creşte poemul, are el soartă independentă? Poetului i se revelează, într-adevăr, „o morfologie divină”? (Mihai Şora e fiu de preot ortodox, a moştenit o credinţă de care nu s-a dezis niciodată; s-a născut în Banat) Poetului i se dezvăluie „cuvintele” (mai mult sau mai puţin potrivite), e clar. „Nu că ceva este, ci a ceva că este” (Mihai Şora). Poetul „aglutinează cuvintele rigide şi elastice, până izbuteşte să le aducă la un maximum de imitare a precuvintelor, a vibraţiei lor proprii”. Poetul inspirat găseşte „un eunon- eu, golul-plin” la masa de scris, o realitate unică, „pre-cuvântul primei certitudini putând fi însuşit de cuvinte”. Din nimic (nimicul poate fi egal cu divinul), poetul construieşte o lume a lui, intrând în dialog ontologic secret cu transcendentalul, care face operaţional „a fi” şi „a avea”. A fi: aşa cum stejarul întreg se află în ghindă (nu există, dar este, spune filozoful), „totul pleacă de la A Fi (ghinda), de la centrul unei sfere de rază nevăzută, de la verbul total din care purced elementele, opoziţiile, emoţia, revelarea”. Mihai Şora a dedicat trei cărţi „Rostului Fiinţei” („Sarea Pământului”, 1978,