Fiecare perioadă literară vine, de bună seamă, cu panoplia ei de simboluri, între care se înşiră şi o noapte anume când cerurile sau bolgiile se deschid.

Dacă modernismul oscilează între noaptea de Sânziene şi noaptea Arhanghelului Mihail, Junimea pare să prefere noaptea Sfântului Andrei. Poeziei lui Alecsandri, care-i dă credinţei din popor – o teamă difuză de o nenorocire nu neapărat meritată – o nuanţă morală, îndreptând pedeapsa spre vânzătorii de ţară, într-o naivă, dar puternică scenă a Judecăţii de Apoi, îi urmează nuvela lui Nicu Gane, Sfântul Andrei, publicată în Novele, Editura Librăriei Socec & Co, Bucureşti, 1886.

Ar fi putut fi, această bună istorisire a unui junimist altminteri de rândul doi, luându-şi (ca pe o apărare?) motto-ul din Alecsandri, fie o nuvelă fantastică onorabilă, fie o schiţă de roman aventuros, pe motivul sorţii schimbătoare. Rama în care se petrece îi anulează, însă, ambele posibilităţi. Ce se întâmplă? Un fecior de neam îi cere slugii, Ion, să-i pregătească şargul – să se fi gândit Gane că într-o tradiţie ceva mai livrescă moartea îl călăreşte şi ea? – ca să meargă la conacul lui Neacşu, unde să o întâlnească pe frumoasă fiică a acestuia, Elena. Om cu frică de zicerile vechi, Ion îl povăţuieşte să nu plece la drum în noaptea de Sfântul Andrei, mai ales că drumul trece prin locuri rele: o moară a strigoilor, se spune, şi „cornul cel de luncă, haţaş de lupi”. Neascultarea tânărului, mai cu seamă când e stăpân, e de la sine înţeleasă, aşa că domnişorul porneşte totuşi prin pădure. Lucrurile se întâmplă întocmai cum le mirosise sluga, şi ceasurile rele se ţin lanţ. De aici, planurile încep să se amestece, în regimul fluid al fantasticului.

Se face că vânătoarea la care fusese poftit e de fapt o nuntă, a Elenei cu un tânăr necunoscut. Apoi, un cerb mult râvnit e trofeul pe care vânătorii trebuie să