Între a fi un hulit iubitor şi un iubit hulitor, prefer prima variantă.
Se mai poate vorbi despre obligaţia de-a rămâne în ţară, când sârma ghimpată nu mai împodobeşte graniţele? Cu siguranţă. Literatura sabotează invitaţia la patriotism autentic prin cuvintele lui Baudelaire: „Din «Declaraţia drepturilor» nu are voie să lipsească dreptul de-a pleca". Fiecare pricepe ce vrea din această metaforă a căutării. Unii văd în ea o invitaţie la frondă, alţii, un permis de liberă circulaţie printre idei şi experienţe. Însă dreptul de-a pleca nu trebuie confundat cu libertatea de-a terfeli, după cum renunţarea exasperată nu trebuie transformată în virtute. Cine îşi pedepseşte ţara părăsind-o şi trimiţându-i apoi bobârnace de la distanţă nu face decât să încurajeze o necuviinţă lesnicioasă în ceilalţi. Şi până la urmă, cu toate cursurile de metehnologie pe care le ţin cei autopropulsaţi în ipostaza de reformatori ai neamului, e imposibil să nu găseşti motive pentru care să trăieşti mai departe aici.
Rămăsesem dator cu un asemenea motiv săptămâna trecută. Nu sunt pregătit să suspin melodramatic şi să evoc ţipătul mieilor, olăritul sau geniul românesc ilustrat de exponenţii lui, atâţia câţi au fost. Pe de altă parte, nici nu dau doi bani pe clişeele facile, în care mândria ţeapănă se combină cu lecturi din Hogaş, Vlahuţă sau Bogza. Nu invit pe nimeni să rămână între graniţe doar fiindcă avem biserica de la Densuş sau drumul dintre Bistriţa şi Vatra Dornei, un miracol care poate rivaliza cu orice traseu din mierea toamnelor toscane. Motivul pentru care eu, unul, aş rămâne aici (având grijă, fireşte, să vizitez alte locuri ori de câte ori îmi voi permite) stă cuibărit în suplimentul pentru copii al unei reviste pentru oameni mari, care nu trăiesc fixaţia maniacală a certitudinilor.
Aparent, e un motiv sentimental. În realitate, are o bună doză de pragmatism, câtă
