În afară de fizicieni, nu vor fi fiind mulţi aceia care să fi auzit de numele lui Richard P. Feynman. A fost unul dintre cei mai mari teoreticieni şi profesori de fizică din lume.
A trăit între 1918 şi 1988, a primit Nobelul în 1965 şi a predat întreaga viaţă fizica la Universitatea Cornell din SUA, cam odată cu Vladimir Nabokov literatura, şi la Institutul Tehnologic din California (Caltech). L-au făcut cunoscut marelui public ingenioasa demonstrare a eşuării navetei Challenger, când a scufundat un elastic într-o apă cu gheaţă, şi cele Şase lecţii uşoare, publicate postum în 1995, o versiune prescurtată a celor 3000 de pagini ale Cursurilor de fizică din 1965, ambele traduse în română de Mihai Gavrilă şi Oliviu Gherman (la fosta Editură Tehnică şi, respectiv, Humanitas). Cursurile au fost iniţial destinate studenţilor de la Fizică din anii I şi II. Nu era vorba în ele de cele mai noi descoperiri, ci de problemele de bază, necesare înţelegerii fizicii. În aceste condiţii, Feynman însuşi se îndoia de succesul lecţiilor lui. Chiar aşa s-a întâmplat. Audienţa a descrescut şi, în cele din urmă, s-a deplasat de la studenţi la profesori. Aceştia au înţeles mai bine folosul didactic extraordinar pe care îl puteau trage din lecţiile lui Feynman în pătrunderea şi explicarea esenţei ştiinţei lor.
Cu mult înainte de a avea cunoştinţă de cartea lui Feynman, mi-am pus eu însumi întrebarea cu privire la felul în care o disciplină, în cazul meu, literatura, trebuie predată şi pe înţelesul cui. Am scris mai multe articole pe această temă, adunându-le într-o carte intitulată Lectura pe înţelesul tuturor. Titlul era însă greşit: nu pe înţelesul tuturor încercam eu să lămuresc problemele pe care le ridică lectura literară, ci doar pe înţelesul celor care o citesc. Sunt două nivele diferite, de care şi Feynman a fost conştient, dovadă propria prefaţă la cart
