Era la sfârşitul anilor ‘70, puţin după cutremurul din ‘77, lucram la Editura Enciclopedică Română şi încă nu simţisem direct, în toată amploarea lui, şocul represiunii ceauşiste ce se pregătea. Semnale erau peste tot, dar noi, cei ce trăisem anii ‘50- ‘60, cu arestările nocturne şi teroarea ocupaţiei ruseşti, dar şi bucuria anului 1964, când oficial se dăduse drumul tuturor deţinuţilor politici, nu credeam că acele vremuri, teroarea anilor ’50-’60, ar putea reveni.

Relativa speranţă în care trăiam era tulburată, ce e drept, de semnale îngrijorătoare ce începuseră de mult, de după vizita lui Ceauşescu în China, – dar le percepeam punctual şi treptat. Topirea antologiei poeziei româneşti întocmite de Nicolae Manolescu, eram tentaţi a o pune pe seama laşităţii unor scriitori proletcultişti veleitari, care manipulaseră puterea analfabetă, restaurarea cenzurii cu mai multe foruri decizionale, nu se vedea încă bine după ce se desfiinţase oficial direcţia presei, etc. De aceea, ştirea, care circula şoptit, că Vlad Georgescu fusese arestat în plină zi, ostentativ, luat de la Institutul de Studii Sud-Est Europene şi dus direct in arest, ne impresionase îngrozitor. Cu atât mai mult cu cât Vlad Georgescu era unul din autorii respectaţi ai redacţiei, un istoric de frunte, cunoscut ca unul dintre cei mai înzestraţi istorici tineri, cu lucrări publicate peste hotare şi stagii de cercetare în străinătate, participant la congrese internaţionale alături de cei mai prestigioşi specialişti din lume. Ştiam vag că Vlad Georgescu, personalitate de frunte a intelectualităţii româneşti, încercase, alături de Mihai Botez, şi el în vârf de carieră ştiinţifică în acel moment, şi apoi cu sprijinul, până la emigrarea apropiată, şi al filosofului P. Mocanu, să creeze o universitate volantă în care să se desfăşoare dialoguri libere, necenzurate, în urma unor prelegeri pe diferite