Gîndirea e forma pe care o ia spiritul atunci cînd renunţă la epatări sociale. Cînd „aşadar“ scapă de cele două intenţii impure care alterează intimitatea actului scriitoricesc: dorinţa de a te face remarcat şi ambiţia de a avea o influenţă. La Dragomir, cele două motivaţii sunt cu totul absente, de unde şi lipsa vreunei preocupări pentru eleganţa expunerii ori pentru parada intelectualului care face caz de propriile gînduri.

De aceea, în cel de-al cincilea volum (Meditaţii despre epoca modernă) din ediţia Dragomir, autorul scrie în legea lui, asta însemnînd cinci lucruri. Mai întîi, Dragomir se mişcă într-un plan paralel cu marxismul epocii, fiind cu totul rupt de mediul filozofilor de aparat. Şi fiindcă nu stă sub coerciţia normelor de castă, Dragomir e o minte clandestină care poate să facă singură ceea ce ceilalţi nu pot: să gîndească liber în matca filozofiei tradiţionale, urmărindu-i marile teme şi depistîndu-i punctele fierbinţi. Cogito-ul lui Descartes, dialectica spiritului la Hegel, esenţa maşinei moderne, principiile comunismului sau felul cum conceptul de adevăr, încetînd să mai însemne adaequatio (adecvaţie, adică relaţie subiect – obiect) a devenit certitudo (certitudine, adică relaţie subiect – subiect) – sunt principalele puncte ce stîrnesc interesul gînditorului. Dar remarcabil e altceva: pentru autor, problemele acestea nu sunt chichiţe teoretice bune de tratat didactic în virtutea unei vane apucături analitice, ci nodurile vitale pe care se sprijină viziunea modernă asupra lumii.

La Dragomir nu avem de-a face cu o preocupare sterilă pornită dintr-un temperament curios şi infatuat, care nu poate sta în faţa unei teme decît acoperind-o cu o perdea de divagaţii preţioase, ci cu dorinţa vie a unei inteligenţe care vrea să înţeleagă ce s-a întîmplat cu ideile omenirii. De fapt, contemplînd impresia aparte pe care un gînditor