Deschid un manual de urbanism şi citesc acolo ce e un oraş. Potrivit acelei definiţii, oraş este acolo unde populaţia ajunge la o anumită densitate, unde există imobile din beton, unde sînt ascensoare, unde sînt cinematografe, unde este canalizare, unde sînt transporturi în comun şi unde există o poliţie a circulaţiei. Pe lîngă avantaje, progresele tehnicii au introdus o întreagă reţea de constrîngeri şi o estetică nouă, întîmpinată de admiratori pasionaţi şi, deopotrivă, de o neîncredere tenace. Ceea ce lipseşte din această serie de elemente cărora li se atribuie importanţă este tocmai esenţialul: conştiinţa de a forma o comunitate, avînd un trecut comun, deşi vîrstele înşirate de-a lungul acestui trecut se reflectă în expresii arhitectonice diferite. În secolul de care ne-am despărţit mai ieri, se aplica un principiu care se chema zoning, care-şi propunea să fixeze destinaţia unui cartier şi modul de construcţie, ba chiar numărul de etaje, adecvate cu caracterul acelui cartier. Nu numai înălţimea, ci şi dispoziţia construcţiilor erau reglementate. De exemplu, în 1925, Berlinul era împărţit în cinci zone: rezidenţială, rezervată afacerilor, industrială, mixtă, spaţii verzi. La noi, avem în Bucureşti 12 zone protejate pentru valoarea lor culturală şi arhitecturală, numai 12 din cele 114 prevăzute de PUG, dar respectarea servituţilor impuse e foarte relativă. La Comisia Naţională a Monumentelor Istorice vin mereu proteste ale celor care, contrariaţi de această limitare a dreptului lor de proprietate, revendică declasarea. Investitorii şi arhitecţii „de afaceri“ s-au coalizat ca să acapareze terenuri, fie prin demolarea clădirilor de tip tradiţional, fie prin cotropirea parcurilor sau a cît s-a mai păstrat din pădurile din jur. Această ofensivă este denunţată într-o carte care a apărut acum o lună la Editura Vremea, Arhitectura Bucureştilor încotro? de Dinu C. Giu