O lectura în presa românească la începuturile ei nu-ţi dă dreptul să speri că altădată ar fi fost altfel. La început de secol XIX, „prenumeraţii“ doreau să citească în paginile gazetelor romanţuri, cît mai multe şi mai simple romanţuri, şi abia apoi ştiri de prin alte lumi, şi poate cîte ceva de pe malurile Dîmboviţei sau ale Bahluiului. Aşa că, Albina Românească, Curierul Românesc, Vestitorul Românesc şi chiar Vestitorul Besericesc se afundă în foiletoane, unele traduceri şchioape de prin alte reviste, altele adaptări „originale“ la realităţile vremurilor valahe.

DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocăriVestitorul Besericesc ştie să tragă foloase de pe urma acestor foiletoane pe care le prelucrează şi le tot prelucrează pînă cînd sună cît mai „valah“ şi cu un mesaj cît mai aproape de ceea ce ar vrea Biserica să îndrepte şi să schimbe. Iată, spre exemplificare, povestea Mărioarei şi a Clementinei, expusă pe larg în primăvara lui 1840. Mai întîi sînt prezentate cele două protagoniste: „două copile care se vizita pe toată ziua şi se iubea între sine ca două prietene, ca două surori“. Deosebirile sînt însă enorme: „Clementina era liniştită, tăcută, lucra bucuroasă şi plăcerea cea mai mare a ei era ca în ceasurile cele slobode să citească cîte o carte instructivă şi morală“. E de la sine înţeles că, pentru morala poveştii, Mărioara ar trebui să se afle la capătul opus. Şi iată cum o pictează arhiereul Dionisie Romano: femeie cochetă care „se gătea bucuros, căuta, de cîte ori avea o haină nouă, căuta zic, locurile publice, plimbările, nici un bal, nici un club, nici un picnic, nici o soare, nici o sărbare de hram nu era în care să nu se fi aflat Mărioara ca să-şi arate pălăria cea nouă, salopu său cel nou“. Frivola Mărioara n-avea cum să înţeleagă plăc