De câte ori mi s-a pus întrebarea despre cum văd eu diferenţa principală între secolul 20 şi secolul 19 am vorbit despre suflet, caracter, predispoziţia spre sacrificii şi despre alte lucruri impalpabile de soiul acesta. Însă acum aş răspunde mai simplu: diferenţa principală e fermoar în loc de nasture. Desigur, e o sinecdocă. Încerc s-o explic.

În secolul 19 oamenii îşi încheiau toate hainele cu nasturi. Ce înseamnă un nasture? Ceva de tip utile dulci, un obiect în acelaşi timp desfătător şi plin de folos. În toate casele se găseau cutii zornăitoare din care se revărsa o ploaie de nasturi. Copiii se jucau în fel şi chip cu ei, grupându- i pe culori şi specii: nasturi cu doi ochi sau cu patru, nasturi de os, de sticlă, de lemn sau de metal, nasturi laţi sau bombaţi ca mugurii (bouton), înveliţi în piele sau din sfoară răsucită, năsturei micuţi şi uşori ca bobul de linte sau lucitori şi mari cât ochii fiarelor sălbatice. Băieţii duceau războaie cu nasturi, aşa cum erau şi cele cu soldaţii de plumb, existau în regnul năsturesc soldaţi şi generali, laşi şi viteji. Fetele desenau case cu acoperiş roşu şi, alături, copii albi. Mai târziu, alegerea nasturilor pentru o rochie era la fel de importantă ca toate alegerile care-ţi pot determina viaţa. Pernele, plăpumile, diversele huse sau botinele şi ghetrele se încheiau cu găici şi butoniere în care se lăfăia câte un mic disc colorat. Desigur, nasturii erau numai o parte a acelui coş cu minuni care era coşul de cusut, plin de lucruri magice, de la degetarul „cu gropiţe”, până la acele de siguranţă, agăţate ca gimnaştii de bara unuia dintre ele, care le ţinea prizoniere pe toate. Am fost surprinsă când am descoperit, la Walter Benjamin, că şi bărbaţii – desigur, cei care erau copii în preajma lui 1900 – pot purta amintirea tainiţelor coşului de cusut: „Pe lângă regiunea superioară a cutiei, unde stăteau unul l