Mă întreb dacă ar fi sănătos ca poezia lui Petru M. Haş să fie la fel de spectaculoasă, de convulsivă ca însuşi autorul ei. Poate nu sănătos, dar de mare efect cu siguranţă. "Când au venit imaginezii" (Brumar, 2010), poetul trebăluia prin casă fără spor, cam cu lehamite. Aşa că, odată invadat, şi-a pus problema: să capituleze, ori să încerce să-i înveţe minte. Fapt e că nu a rămas de istov. S-a opintit şi a obţinut un fel de armistiţiu: nici ei să nu-l transporte în cine ştie ce regat cărtărescian, dar nici el să nu se ia prea în serios ori prea în neserios.
Rezultă un precipitat artistic foarte pe muchii de avangardă, în care multe gesturi mari sunt luate la pupă, dar prespălate până devin semnificanţi-popice. Începe în forţă, braţele sus, părul vâlvoi şi sprâncenele încruntate, carevasăzică "În fond şi aşa mai departe": "Şi noi am plecat să spargem/o bancă/ să ne spargem pe-o bancă/ într-un loc mai dosit/ unde ne-a găsit ăla în uniformă/ în timp ce tocmai ne aranjam/ ţinuta. Păi, dumneavostră aţi/ avut aici un act sexual. Aţi/ săvârşit.../ Da, domnule, slavă Domnului,/ în sfârşit.../ iată-ne, am săvârşit". Urmuz ajunge Urmuzescu şi realizăm: ce păcat că poetul acesta nu scrie teatru!
Eu zic că unii dintre noii poeţi au preluat meserie de la ghiduşul magistru, capabil să pună în mişcare mecanismul retoric fără combustibil. Adică un combustibil este, respectiv "amintiri despre combustibil". Unde totul se reciclează prin hazard deconstructivist, ceea ce este cu totul altceva decât. Exact ca şi cum Picasso ar repicta un Rembrandt, după care Petru M. Haş ar reinterpreta, la rândul lui, execuţia lui Picasso. Nu se întrevede Rembrandt în următoarele rânduri? "Pe urmă o firmă de produse chimice a inventat/ un dispozitiv ciudat/ de-i zice Schopenhauer şi cântă mereu/ şansoneta cu câinele/ care-şi haleşte coada şi despre care/ alt neamţ a zis: ăsta
