Într-un orăşel din Alabama trăia o familie foarte bogată. Majoritatea bunurilor familiei provenea dintr-o mică afacere care între timp a luat amploare. În casă locuiau trei generaţii: bunicul van Gogh, fiul acestuia van Jorje şi nepotul van Strauss. Van Gogh vroia să aibă bani doar pentru strictul necesar şi, ca un bun creştin, ceva de donat săracilor. Van Jorje, care ajuta ca afacerea să prospere şi căruia nu-i păsa deloc de caritate, împreună cu lady Helena aveau un băiat foarte înţelept, van Strauss, apreciat însă doar de bunicul său.

Van Gogh era acum bolnav de cancer în fază terminală, mai avea de trăit cîteva luni. În afară de nepot, oamenii nu erau prea trişti, fiecare aştepta să moştenească ceva din averea bunicului.

Van Strauss era atît de afectat, încît nu mai putea mînca, iar bunicul, observînd tristeţea băiatului, îl chemă la el. Stătea la pat, alb ca varul şi slab ca băţul, dar mai avea putere să-l mîngîie pe creştet. Cu o voce firavă îi spuse să caute în dulapul de lîngă geam. Deschizînd dulapul, copilul văzu un tablou cu scaunul din dormitor pe care se afla pipa bunicului. Atunci van Gogh îi spuse că, ori de cîte ori va avea nevoie de el, să se uite la tablou, iar el va ieşi din pipă şi îl va ajuta.

După cîteva minute copilul ieşi din cameră cu lacrimi în ochi, anunţînd decesul bunicului. Nici un adult nu avea chef de înmormîntare, toţi aşteptau deschiderea testamentului şi împărţirea banilor. Dar ce e necesar e necesar, aşa că după o înmormîntare scurtă, la care nici nu chemară preot, merseră acasă şi citiră testamentul:

„Dragii mei, ştiu că voi iubiţi banii, dar eu iubesc caritatea, aşa că donaţi ceva bani săracilor, iar cu restul faceţi ce vă taie capul. Lui Strauss, singurul care are abilitatea de a înţelege şi aprecia semnificaţia darului, îi las pipa şi tabloul din dulap.“

Pipa şi tabloul i-au fost date lui Stra