Statul român e aidoma unei corăbii ce fuge de pasagerii ei. Iar pe punte stau comod căpitanul, marinarii şi fochiştii.

Peştele de la cap se-mpute şi, oricât l-ai curăţa dinspre coadă, îţi mută nasul. În ultima vreme, duhoarea ieşită din maşinăria propagandei de partid a atins noi culmi de ideologie şi tupeu. Găsirea de vinovaţi credibili pentru starea dezastruoasă a României, iată o adevărată prioritate naţională. Putem spune, fără umbră de ironie sau îndoială: iată-ne, am ajuns, suntem, după doi ani de chinuri supraomeneşti, ultima ţară a Uniunii Europene. Toate analizele şi statisticile dezvăluie acelaşi lucru. În România se rarefiază până şi aerul pe care-l respirăm. Ambiţia guvernanţilor e uriaşă. Să achităm noi nota lor de plată - care creşte în zadar. Numai că, imediat ce înlăturăm gălăgia propagandei, dăm de o realitate aiuritoare. Pe tot cuprinsul patriei, ca-ntr-o apocatastază cinică, mafiotul se-mbrăţişează cu poliţaiul, procurorul cu cămătarul, iar ministrul se pupă-n bot (a câta oară?) cu regii asfaltului ori cu împăraţii energiei. Dincolo de cortina de faliment a economiei, roiesc turme fabuloase de bani, curg fluvii de influenţă şi dau în clocot cazane de aranjamente veroase. De nu eşti dus cu pluta, poţi uşor să identifici răul: blocajul economic este o consecinţă directă a incapacităţii guvernamentale. Decăderea exprimă, exact ca în cazurile Văcăroiu sau Ciorbea, dar mult mai rău, neputinţa şi lipsa unei viziuni. Corupţia (sub toate formele, de la mită la licitaţii trucate) erupe direct din birocraţie şi incompetenţă. Iar incompetenţa răcneşte, până în cel mai mărunt cătun, până în cel mai neînsemnat post (de conducere): „Scoală-te tu, să se-aşeze naşu' Pandelică". Repet, nu trebuie să fii vreo luminăţie să pricepi cum merg lucrurile. Să ne întrebăm care e, de fapt, situaţia financiară a României, dacă până şi bebeluşii sunt chemaţi să echilibre