…ultimul sondaj de opinie i-a lasat pe multi cu gura cascata: cum e posibil ca la doar douazecisiunu de ani de la caderea comunismului, atat de multi romani sa il regrete deja? S-au facut analize mai mult sau mai putin deprimante, s-au incercat explicatii mai mult sau mai putin stiintifice. Ingaduita-mi fie si mie asadar una, lipsita de pretentii.
Romanii au nostalgia comunismului pentru ca romanilor le e dor de Revolutia din decembrie ‘89. Romanilor le e dor de comunism pentru ca romanilor le e dor de revolutie. Comunismul a fost, asadar, bun pentru ca pe vremea comunismului oamenii mai aveau o speranta – sa cada comunismul. Era un vis care ne conferea, ca indivizi si ca popor, un sens. Aveam un rost pentru ca aveam un vis – sa cada comunismul. Nici mineriadele n-au fost, din acest punct de vedere, un lucru rau – aveam Piata Universitatii, aveam o speranta, aveam un rost. Aveam la ce visa. In aceasta grila de lectura, 1996 si venirea CDR la putere a fost o mare dezamagire pentru atat de multi nu pentru ca Emil Constantinescu ar fi fost un lider mai degraba molatec sau pentru ca fosta Securitate s-a inflitrat in partidele Conventiei, ci pentru ca atunci a inceput sa moara speranta. Odata atins scopul tuturor zbaterilor post-decembriste, idealul s-a zdrobit de realitate si n-a mai avut nici un haz. La ce sa mai visezi in clipa in care ti-ai vazut visul cu ochii?
De atunci incoace, spirala pierderii rostului s-a accentuat cu fiecare ciclu electoral. De atunci incoace visurile au inceput sa se chirceasca, sa devina din ce in ce mai meschine. PSD s-a intors la putere nu pentru ca lumea il iubea pe Ion Iliescu, ci pentru ca lumea iubea, fara sa realizeze, visul anti-comunist. Rostul, intre 1996 si 2000 ni l-a oferit, fara sa vrea, Adrian Nastase. Daca trebuie sa-i ramanem recunoscatori cu ceva lui Adrian Nastase e pentru ca a reusit sa re-intruchipeze corup
