"Este dureros sa te izbesti cu inima de zidul unui capiat". Este vorba de filmul-alegorie care defineste cel mai fidel profunzimea artei performate de un celebru grup britanic.

Il mai vazusem cu ceva timp in urma la un post de televiziune. Acum insa, l-am sorbit imagine cu imagine. Pare vechi ca o licoare seculara. De aici, buchetul sau inconfundabil.

Astfel ar putea fi catalogat lungmetrajul britanic "Pink Floyd: Zidul", produs in 1982, avandu-l ca scenarist pe unul dintre membrii celebrului grup - Roger Waters.

Distributia compusa din Bob Geldof, Christine Hargreaves, James Laurenson nu spune prea multe, la prima vedere, insa personajele interpretate magistral lasa o imagine memorabila.

Tematica super-albumului lansat in 1979 de catre Pink Floyd este arhicunoscuta de iubitorii genului de muzica propus si care, iata, dainuie dupa mai bine de un sfert de veac. Filmul este o inlantuire simbolica da capo al fine. El urmareste avatarurile unui pusti al carui tata, pilot al Royal Air Force, a fost ucis in al Doilea Razboi Mondial.

O mama acaparatoare, dar limitata, in obtuzitatea unei societati adanc traumatizata de conflagratie, incearca sa resusciteze o copilarie deja retezata. Inertia, automatismele sunt adversari coplesitori pentru adolescentul fara trecut si cu un viitor amanetat de complexe si frustrari. Laitmotivul pozitiei fetale in care este surprins adesea tanarul, de-a lungul peliculei, este inserat ca un inceput de capitol.

Montajul filmului e o mostra de inspiratie fara cusur. De fapt, acest puzzle etalat de regizor are o piesa centrala bine definita, proiectata insa diferit in timp si spatiu Ea pledeaza pentru o lupta a subconstientului, aparent inegala, cu un zid imens si perfid, perete care ameninta sa claustreze speranta, pasarea gandului, miscarea umana.

Just ... another