Justific rîndurile de mai jos prin faptul că indistincţia – un termen redefinit anul acesta de domnul Daniel Barbu – din recentul discurs al preşedintelui cu privire la limitele responsabilităţii statului faţă de cetăţeni mi se pare cel puţin periculoasă fără cîteva precizări “scăpate” în context.

Mai întîi, însă, muzică – doamna doamnelor, cu vocea vocilor, cu unul din hiturile lui Händel:

Citatul care face subiectul comentariului de mai jos este următorul.

“Se încearcă acreditarea ideii că statul, guvernul, este responsabil pentru fiecare cetățean. Nu-i adevărat. (…) Statul nu mai are resursele comunismului”.

Nici rezervele gramaticale, nici cele constituţionale – pe care le-a remarcat foarte bine Mihai Goţiu într-un alt articol – nu fac obiectul indistincţiei mai jos comentate.

Problema mea e că preşedintele Băsescu, deliberat sau nu, ignoră chiar baza existenţei statului – contractul social – nefăcînd distincţie între statul social, statul asistenţial şi statul minimal pe care el însuşi îl pronează, prin reforma despre care tot vorbeşte (şi unde, programatic, ne întîlnim).

Liberalismul clasic, domnule preşedinte – de la care se trage inclusiv creştin-democraţia cu care partidul dumneavoastră de suflet, PDL, încearcă să se redefinească ideologic – spune cam aşa: eu, individul, mînat de interese comune cu alţi indivizi, fac cu aceştia un contract social şi formăm un stat. Semnatarii acestui contract devin cetăţeni ai statului cu pricina. Acceptăm, în acest contract, ca reprezentanţii aleşi de noi în stat să dispună de violenţă legitimă – armată, poliţie -şi de un sistem judiciar, cu care să facă ordine şi să asigure coexistenţa paşnică. Dacă, prin contract (cum e cazul la noi), cetăţenii adaugă statului şi atributul “social”, statul este răspunzător de administrarea unui sistem sanitar, a unuia social, a unuia educaţional