S-au găsit suficient de mulţi duşmani din acea vreme care, câţiva ani mai târziu, când A.P. a redevenit puternic, au crezut – amărâţii – că i-au obţinut cu mare iscusinţă prietenia şi iertarea. Trebuie să ştie însă că reuşita aceasta nu li se datorează, întrucât A.P. a iertat, din principiu, pe oricine. Nu s-a obosit să urască. Nu a avut răbdare să întocmească liste nescrise cu duşmani şi amici, pe viaţă. În plus, a constatat, mai ales în perioada pe care o acoperă jurnalul de faţă, că primii care încep să urască sunt cei pe care i-a sprijinit. A.P. şi-a făcut, din fragedă maturitate, un obicei din a ajuta, ştiind că va fi lovit de înşişi cei ajutaţi, şi din a ierta, fără angajamente şi reparaţii morale, pe cei care i-au dorit răul.
Mă pregăteam să termin liceul, eram în clasele a XI-a şi a XII-a în 1985-1986, când am început să pun pe hârtie, zilnic, ceea ce îmi dădeam seama că se poate uita lesne. În imposibilitate de a se apăra public, A.P. nici nu putea trăi liniştit o viaţă casnică, fiind mereu sub bombardamentul calomniilor, care fuseseră puse în circulaţie atât de serviciile de dezinformare, cât şi de mizerabili ocazionali, delatori de vocaţie. Dar nici nu putea accepta să cedeze, fiindcă abia atunci adversarii ar fi jubilat. Adversari e mult spus, pentru că, practic, microorganismele există peste tot, dar nu pot fi văzute decât arareori. Răsuflarea, urechile şi privirea urmăritorilor se simţeau mereu, în fiecare mişcare a familiei noastre. Dosarele găsite în seifurile lor, în special după 1989, au demonstrat că ochii şi urechile despre care am vorbit făceau parte dintr-un mecanism bine instruit şi dirijat.
Momentele de criză au fost numeroase. Starea sănătăţii lui A.P. era de multe ori aproape de limită. Insomniile şi tulburările digestive grave îi făceau, din fiecare zi, o suferinţă. Din fericire, nu a căutat să se refugieze în drogul
