Lumea cuvîntului scris e şi lumea mea în care sălăşluiesc de aproape o jumătate de secol. Este o lume scrijelită negru pe alb, care nu zboară precum cuvîntul, ci rămîne trăind veşnic ţintuită pe răboj.

M-am avîntat în ea cu voluptate, ca un peşte scăpat din undiţă, mîngîiat de unda lacului primitor. Am debutat cu corespondenţe din proprie iniţiativă, care au sensibilizat, se pare, cîteva redacţii.

Ce m-a determinat să pătrund în ziaristica sportivă a fost constatarea că avem un fotbal prea bun şi o presă prea fadă, care nu ştia să-i stoarcă fiorul. Astăzi lucrurile stau exact invers, dar aceasta e o altă discuţie.

Deziluzia de după CCA - “U” Cluj

Dezamăgirea cea mai mare am simţit-o după întîlnirea CCA - “U” Cluj, ce avea să inaugureze nocturna de pe “Republicii”, un stadion bătrîn şi glorios, ras astăzi de pe faţa pămîntului. Evoluau nume grele, legendare. La militari, un Voinescu, un Zavoda II, un Apolzan, un Constantin, un Tătaru, la studenţi, un Ivansuc, un Mateianu, un Marcu, un doctorul Luca, un Remus Cîmpeanu.

Frumuseţea partidei era sporită de atmosfera feerică, în premieră, cu bezna sfîşiată de reflectoare, cu mingea ca un glob fosforescent zbătîndu-se între ghetele fermecate ale jucătorilor. A doua zi m-am repezit la chioşcul de ziare, gest reflex dobîndit în adolescenţă, ca să prelungesc amintirea acelui meci straşnic.

Ce deziluzie! O relatare plată, domestică, de un cenuşiu stînjenitor. Atunci mi-am zis că poate opintindu-mă şi eu cu condeiul, aş putea repara, după puteri, o situaţie neplăcută. Am pătruns astfel pe un ogor pe care speram să-l desţelenesc cu condeiul meu transformat într-un hîrleţ pe care-l voiam spornic.

Ucenic a trei mari înaintaşi

Mă consideram un ucenic a trei mari înaintaşi care animau un decor tern. Descoperirea lor însemnase un brînci bun. În ordine cronologică, primul a fost Aurel Neag