Octavian Balotă a făcut parte la revoluţie din baricada de la Universitate, şi-a cântat bucuria în gura mare şi a dansat pe ritmuri de lambada, în timp ce taburile armatei încercau să treacă peste zidul improvizat, din scaune, mese, fiare, TIR-uri şi maşini. Acum, după 21 de ani, spune că revoluţia era necesară, dar că şi-ar fi dorit ca Ceauşescu să trăiască şi să vadă cum stau lucrurile fără el.
În decembrie ‘89, Balotă avea 32 de ani, terminase două facultăţi şi lucra în cercetare la Institutul de Geodezie. Dacă până atunci nici nu-i trecuse prin cap să participe la adunările de partid, nici măcar atunci când a fost înscris automat într-o grup de instruire pentru tineret, a ţinut morţiş să fie prezent la ultima adunare cerută de Ceauşescu, când a început de fapt revoluţia în Bucureşti.
Ce vă deranja cel mai mult la regimul comunist?
Octavian Balotă: Lipsurile de tot felul, accesul restricţionat la informaţiile externe, faptul că nu puteai să pleci în Occident, nici măcar în interes de serviciu. Manifestările ştiinţifice din acea perioadă erau mult mai bogate, iar românii erau foarte apreciaţi de vestici. Lucram în cercetare, aveam tangenţe cu lumea ştiinţifică de afară şi eram frustrat că nu puteam da curs unor invitaţii profesionale primite.
Mi se permitea însă să plec în ţările estice. Am fost în Polonia, Ungaria, Moldova şi Rusia. În plus, plutea o tensiune constantă, te simţeai mereu supravegheat, poate chiar mai mult decât erai în realitate.
Vă era teamă să vorbiţi liber?
Octavian Balotă: Nu prea îmi era teamă, am vorbit, am spus unele lucruri şi am aflat că s-au şi notat. Am avut ocazia după ‘89 să îmi văd dosarul, care însă era pozitiv. În general, erau note despre activitatea mea profesională, nu mi-a fost afectată viaţa personală de regimul comunist sau de supraveghere.
V-aţi fi d