Există în fotbal un domn uneori simpatic, alteori agresiv, dar mai ales tolerat. E patronul de club. Creditorul. Acţionarul. Fără el nu se poate. Cu el ieşim din Europa.

Nu e investitor, dar în luptă îl mână porniri caritabile. Se vaită des. Declarativ, ia de la gura familiei doar pentru a aduce puţină bucurie fanilor sau oraşului, întru emancipare sportivă. Obligatoriu e personaj controversat. Nu ştii dacă aduce bani de acasă, când şi cât anume. Mai mereu trage câte ceva de la stat, invocând comunitatea locală. E certat cu Fiscul. Afacerile îi sunt incerte, legăturile cu politicul perverse. Raporturile cu omologii lui sunt originale: azi se înjură live la TV, mâine se pupă motivând că bărbaţii adevăraţi nu ţin duşmănie. Autentic capitalist mioritic, şeful nostru de club nu respectă vreun contract. Orice colaborare începe cu strângeri de mâini şi cuvinte mari şi se termină cu bălăcăreli şi datorii băneşti. Nu acceptă colaboratori sau subordonaţi, ci doar vasali. Angajaţii care nu-i sunt rude sau pile ale rudelor se toarnă unii pe alţii, captându-i bunăvoinţa. Pupincurismul şi lacătul pus la gură sunt garanţia că-ţi primeşti leafa.

El le ştie pe toate, fiind practic singura sursă de informaţii din club. Pentru că alţii nu prea au voie să se pronunţe, presa îl curtează asiduu. Pe criza asta ar putea cere şi drepturi de autor pentru desele solicitări. N-are vreme de viziune, de o organizare specifică, dar e cel mai bun antrenor posibil al propriei echipe. Decide cine intră pe teren, ce jucători vin şi care pleacă, unde se fac cantonamente, uneori şi ce arbitri îi sunt atribuiţi la meci. Obligatoriu, aceştia din urmă îl fură dacă rezultatul nu e cel scontat. Europa nu îl vrea fiindcă e român; aşa ni se explică şi prestaţiile internaţionale.

Cert e că ne scufundăm împreună. Printre hohote gâjâite şi bălăcăreli atroce, făcând respiraţie gură la gură ratin