Tot drumul spre Turda, acolo unde Adrian Sărmăşan îşi are „cuibul de vulturi” sau castelul, am ascultat discul său. Fiecare piesă se trăieşte, se respiră şi se rumegă într-un mod aparte. Versurile lui îndeamnă la tăcere, la meditaţie. De altfel, faptul că nu-l auzisem până acum nu-mi dădea pace.
Adrian Sărmăşan face parte dintre oamenii cărora le pasă de ceea ce se întâmplă în viaţa lor, în casa lor, familia lor, oraşul lor, dar mai ales în ţara lor. Face parte din acea categorie de patrioţi, din ce în ce mai puţini astăzi, din nefericire. În discuţiile cu el, România este tot timpul prezentă, la fel cum este în versurile lui, în cântecele lui. Volumul de versuri pare desprins din altă lume, iar grafica tot lui îi aparţine. Poeziile sale încep discret, abia şoptit, urmând un traseu parcă dinainte stabilit şi sfârşeşti prin a te trezi subjugat de cuvinte, de rime, de înţelesuri adânci.
El aşterne din gândurile lui, în fapt informaţii preţioase bune de pus pe rănile sufletului, şi te determină pe tine, cititor, să te scuturi de praf şi să te speli pe picioare ca şi cum atunci te-ai fi întors de pe front, acolo unde IUBIREA a câştigat bătălia, la fel cum a făcut-o dintotdeauna pentru totdeauna. „Răzbunarea şi orgoliul nu-şi au rostul în această lume care este plină de nevoi tot mai mari”, spune Adrian Sărmăşan, vorbind despre muzica folk.
„Avem nevoi marcante de la o zi la alta, iar determinant este rolul pe care îl avem în viaţa noastră şi în lumea în care trăim. Suntem obligaţi să ducem o luptă continuă. Viaţa este un concurs cu noi înşine, nu un concurs între noi. Nu contează dacă unul este privilegiat din punct de vedere financiar sau celălalt nu, nu contează nimic. Pe scenă, artiştii sunt egali ca şi emoţie, dacă vreţi. Ei trebuie să transmită, pentru că un artist moare dacă nu mai transmite, nu contează cât de talentat este. Nu contează cât de
