În primele luni ale sosirii mele la Paris, în 1987, eram oarecum decis să aplic „metoda Cioran” şi să nu mai scriu niciodată în româneşte, pentru a mă putea impregna total de limba franceză. Este ştiut că Emil Cioran refuza chiar şi să vorbească româneşte, pentru a rupe total legăturile sentimentale şi afective cu o limbă pe care o lăsase geografic în urma sa, limba română, şi pentru a se putea consacra integral vastei operaţiuni de cucerire a noii limbi adoptate, limba franceză.
Mie mi s-a întâmplat însă un lucru ciudat: cu cât am aprofundat mai mult noua limbă adoptivă, cu atât am devenit mai conştient de valenţele extraordinare ale limbii române. Îmi amintesc, de exemplu, de un episod care a avut efectul unei revelaţii: eram într-o librărie din Cartierul Latin şi mi-au căzut privirile asupra unui roman de Dostoievski. Titlul romanului era în franceză, „Humiliés et offensés”, şi în prima clipă am rămas puţin descumpănit: „oare despre ce roman o fi vorba?”, mi-am spus intrigat, pentru că aveam pretenţia că îl citisem pe Dostoievski integral. În clipa următoare însă, mi-am dat seama că era vorba despre romanul „Umiliţi şi obidiţi”.
Or, între titlul românesc şi titlul francez distanţa era enormă, ca de la cer la pământ. Pentru că între cuvântul „offensés”, de origine latină, şi cuvântul „obidiţi”, de origine slavă, era o mare diferenţă evocativă, de poezie, de sensibilitate, de istorie. Mi-am dat atunci seama că fondul de cuvinte slave din limba română reprezintă pentru noi o bogăţie enormă. Există mii de cuvinte cuplu în limba română (gen „eternitate-veşnicie”, „spirit-duh” etc.) care ne dau posibilitatea să jucăm pe două registre, unul ancestral şi altul modern, să producem efecte poetice şi să menţinem o anumită ambiguitate a limbii propice poeziei.
Pentru că limba franceză, în ciuda faptului că a fost prima limbă care a dominat în Eu
