A avut o dată dreptate şi Sigmund: omul are nevoie de un vis ca să suporte realitatea. Guvernanţii noştri, trainuiţi parcă la cursul de management abisal, ştiu asta. Elena vede ţara ca un şantier. Emil se închipuie stând în calea colapsului, oprindu-l cu privirea lui intensă. Mazel tov, viteazule! (Să fie cu noroc). Dar cel mai mult îmi place să-l ascult pe Adriean. Animat de un soi de priapism ideatic, ne povesteşte când ne prinde cum cresc toate - productivitatea, pibul, salariul minim, bradul de Crăciun.

Sub soarele ăsta suspect de decembrie, o bătrânică dintr-un oraş transilvan se învârtea prin piaţă, contemplând tarabele, cu fascinaţia clienţilor de etnobotanice. N-a reuşit să cumpere nimic. Se şi grăbea să ajungă să facă un împrumut la Casa de Ajutor Reciproc. Asta s-a auzit până în biroul lui Ialomiţianu, care a şi trecut-o în bilanţ, la capitolul investitori strategici inopinaţi. Pentru ce nevoie ai, mamaie, de împrumut, deschizi o afacere? a întrebat-o un funcţionar cu mânecuţe. Pentru Crăciun, a răspuns femeia şi a dispărut în talazul grijilor ei peste care va atârna beteala.

... Ştiţi pensionarii ăia cu plasele mereu goale, ieşind în fiecare dimineaţă la pescuit, ca Santiago din "Bătrânul şi marea"? Nu cerşesc. Multă vreme n-am înţeles ce speră. Acum ştiu că odată au prins peştele cel mare, că au încercat să-l care spre casă, dar s-au trezit că rechinii nu le-au mai lăsat din el decât capul şi oasele. Nu se dau bătuţi. Ăsta-i visul lor: că într-o zi peştele cel mare le va cădea din nou în plasă. Sunt în felul lor fericiţi, cât mai pot spera. În felul lor, au şi ajuns Altundeva - în cea mai bună dintre lumile posibile, de unde ne privesc cu compătimire, pe noi ăştilalţi, eşuaţi fără nădejde pe bancul numit România.

A avut o dată dreptate şi Sigmund: omul are nevoie de un vis ca să suporte realitatea. Guvernanţii noştri, trainuiţi parcă l