Totuşi, „Play-back” ar putea figura la loc de cinste în palmaresul oricărui alt autor. Raymond Chandler – „unul dintre cei mai buni autori ai secolului XX”, după cum afirmă mulţi cu îndreptăţire, este seducător chiar şi în momentele sale mai puţin inspirate. Umorul său fin, observaţia socială pătrunzătoare, o filosofie de viaţă originală, dialogurile spumoase sunt prezente şi în această naraţiune cu destin oarecum ingrat.
"Am lovit-o puternic cu umărul şi am deschis-o larg, în forţă. Bărbatul a dat înapoi împleticindu-se şi după aceea a râs. I-am întrezărit scânteierea armei în lumina slabă. I-am zdrobit încheietura mâinii cu levierul. A urlat. I-am zdrobit şi cealaltă încheietură. Am auzit pistolul căzând pe podea." De data aceasta, Philip Marlowe apare într-o postură inedită, de parcă ar şti că este protagonistul unui spectacol de adio. Desigur, are aceeaşi capacitate care îl caracterizează dintotdeauna – aceea de a se implica în acţiuni nesăbuite şi păguboase pentru el, trecând uneori prin pericole greu previzibile. Dar spectatorii, care îi aşteaptă cu răsuflarea tăiată evoluţia, au parte de un alt tip de reprezentaţie.
Deşi nu are încă 50 de ani, Marlowe se socoteşte obosit, bătrân, sătul de mizeriile din jurul său, şi fără dorinţa de a afla cât mai degrabă adevărul şi de a face ca dreptatea să triumfe. Este ezitant în deciziile sale, de parcă ar socoti inutil tot ceea ce a întreprins de-a lungul anilor ca detectiv particular. Parcă ar vrea să ne comunice că Răul din lume nu va fi stârpit niciodată, în ciuda eforturilor pe care le fac oamenii buni şi cinstiţi. De aceea, ni se înfăţişează mai vulnerabil ca nicicând, ultragiat sufleteşte. De pildă, în alte apariţii ale sale, ţinea la respect femeile care îl asaltau din interes.
De data aceasta, îşi permite aventuri de o noapte, fără nici o consecinţă afectivă. Însăşi ancheta pe care o întrepri