O fată mi-a scris săptămâna aceasta că, un bărbat căruia i-a mărturisit dragostea ei, a ales s-o părăsească, fără nici o explicaţie. Încrederea în sine i-a fost afectată după această întâmplare curioasă şi, mai mult, neînţelegerea situaţiei o determină să se gândească în exces la acest bărbat. Cum se face că bărbatul a fugit când i-a fost mărturisit un sentiment frumos? Se poate ca o persoană care-ţi mărturiseşte dragostea şi apoi este părăsită să capete o frică de a spune „te iubesc”, „îmi placi” altui om şi asta pentru ca nu cumva şi acesta s-o părăsească? Poate deveni traumatizant un asemenea comportament şi de ce?

Ei, bine, frica de iubire este, poate, cea mai mare dintre toate fricile oamenilor, chiar dacă la suprafaţă toţi oamenii îşi doresc iubirea. Nu-i vorba aici despre cuvântul „iubire”, cât despre iubirea trăită; pe aceasta o evităm inconştient şi o facem mai ales atunci când experienţele noastre de dragoste din trecut au fost pline de suferinţă. Emoţiile de suferinţă înregistrate în experienţele trecute se autodeclanşează şi sesizează că avem de-a face cu o persoană pe care o iubim atunci când în faţa noastră se află, de fapt, o persoană care ne va duce către „suferinţa în dragoste”. Dacă cineva ne spune „te iubesc”, ne putem simţi în pericol, dacă iubirea din trecut a fost traumatizantă. Se poate, însă, ca iubirea declarată să fie sinceră, dar - pentru că emoţiile noastre ştiu că nu vom avea o experienţă de suferinţă - să evităm relaţia cu acela care ne iubeşte cu adevărat.

Pentru ca noi să recunoaştem emoţional iubirea, trebuie s-o fi trăit ca iubire şi nu ca suferinţă. Confuzia emoţională dintre iubire şi suferinţă este cauza atracţiei şi a respingerii dintre oameni. Spiritul ascuns în interiorul nostru atrage către noi acele persoane care ne ajută să ne vindecăm percepţiile despre iubire şi să ne vindecăm sufletele rănite în relaţiile d