Mi-aş fi dorit să ştiu care a fost prima poezie scrisă de Neruda. Care a fost primul lui vers? M-am aruncat, deci, în vâltoarea paginilor de carte, citind pe nerăsuflate volumul lui de memorii – „Mărturisesc că am trăit”, Editura Vellant, 2010, traducere din limba spaniolă de Luminiţa Voina-Răuţ – şi căutând în el un răspuns. Nu l-am aflat... Poate pentru că, o spune chiar Neruda, „amintirile memorialistului nu sunt şi ale poetului. Primul poate a trăit mai puţin, dar a văzut mai mult, oferindu-ne detalii limpezi; al doilea ne-a dăruit fantasme, răscolite de focul şi de umbra epocii lui”. Memorialistul nu e întotdeauna unul şi acelaşi cu poetul? Se poate să fie aşa, deşi doar cu un rând mai încolo, Neruda scrie: „Viaţa mea e plămădită din toate vieţile: vieţi ale poetului”..., iar cartea întreagă, de la prima la ultima filă, e un fatastic festin al poeziei, aşternută pe hârtie sub pretextul prozei memorialistice.
Nu ştim care a fost primul vers al lui Neruda, dar ştim care a fost prima, obsesiva lui amintire. Cea a ploii. „O spun, pentru început, că în zilele şi anii copilăriei mele unicul personaj memorabil a fost ploaia. Marea ploaie australă, căzând ca o cascadă de la Pol, din cerul Capului Horn până la graniţă. Pe acest hotar sau vest îndepărtat al ţării mele, am apărut eu: pentru viaţă, pământ, poezie şi ploaie”. Poetul chilian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1971, s-a născut la Parral, în centrul ţării, dar a copilărit în sud-vestul extrem al patriei sale, la vremea când vulcanul Llaima se trezea şi numai ploaia, răbdătoarea ploaie australă, putea să-i mai astâmpere focul. Atunci deprinde „arta ploii” şi din sunetul ei intermitent multă vreme îşi smulge versurile...
După numai câteva file, ceva mai mult de zece, descopăr o secţiune pe care Neruda însuşi o titrează „Primul meu poem”... Scris pentru mama. „Adică cel
