Foto: Arhiva personală

Se apropie sărbătorile de iarnă şi mi se pare că toată atmosfera şi semnificaţia lor se banalizează şi se degradează de la an la an. Pentru că oamenii se schimbă şi pentru că ei înţeleg viaţa într-un mod cât mai individual.

Trăim într-o societate individuală şi fals capitalistă, primitiv capitalistă şi, mi-e teamă, nu ne mai vindecăm de asta niciodată. Pentru ca, dacă n-am făcut-o pânâ acum, e tardiv să se mai întâmple. Aproape că am depăşit faza de a dispreţui oamenii nesinceri cu ei şi cu cei din jur, egoişti şi trufaşi, egocentrişti şi lamentabil de superficiali. Îi compătimesc! Pentru că îmi dau seama că aceştia pierd din viaţă exact Viaţa! De Crăciun, fac risipă de bani, de mâncare, de cadouri, de nimicuri, doar ca să epateze într-o „opulenţă” inutilă. Detest nepăsarea şi cruzimea pe care o au unii de a-şi umple maşinile de cumpărături pe principiul „să fie”, „să vadă lumea că avem”! Detest faptul că nu sunt în stare să dea, să dăruiască din ceea ce îşi iau pentru ei şi doar pentru ei.

Pentru că, asta înseamnă Crăciunul şi sărbătoarea lui, gestul de a da, nu de a avea! A da unui copil, unui bătrân, unui animal de pe stradă, a da şi a împărţi bucurie unui suflet care nu are şi pentru care un simplu dar poate însemna sărbătoare! Nu cred că există vindecare mai mare pentru suflet decât aceea de a vedea bucuria şi lumina din ochii celui care nu are, dar primeşte. Nu cred că există mulţumire mai mare decât să oferi unui animal de pe stradă un cămin, un adăpost pe timp de ger sau o mâncare caldă şi bună, pe care animalul tău de acasă le are în fiecare zi. Atunci când staţi în case, la căldură şi puneţi pe masă toate felurile de mâncare (nu pentru că vă este foame ci dintr-o falsă nevoie a percepţiei de „belşug”), gândiţi-vă la frigul de afară, în care încearcă să supravieţuiască atâţia oameni fără casă şi atâtea animale neput