Începând cu acest număr al Jurnalului de duminică, citiţi, în serial, „Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare”, o extraordinară mărturie de viaţă aparţinând lui Andrei Păunescu, fiul poetului. „Prime pagini de însemnări am încercat încă din 1978, când, în urma despărţirii părinţilor mei, justiţia m-a încredinţat tatălui meu.
Fără o continuitate riguroasă, ele păstrează imagini şi din anii următori, până în 1985, când au devenit, cu adevărat, un obicei şi un medicament zilnic. Iată fapte, iată dialoguri, iată mărturii despre Adrian Păunescu, cel care, citind în 1997 volume întregi din notaţiile mele, mi-a validat munca printr-un text numit… «Mă recunosc personaj al scriitorului Andrei Păunescu»: «Deşi astăzi sunt personaj al autorului Andrei Păunescu, am tăria să susţin, ca autor al lui Andrei Păunescu, că el a găsit un Adrian Păunescu adevărat, în acest roman-jurnal, cu care, îndeobşte, viaţa se încheie. Acest tânăr bărbat are curajul de a ieşi în lume prin rădăcini, şi nu prin crengi.
El recunoaşte că nu e primul Păunescu din viaţa culturală românească şi are nobleţea de caracter de a nu minimaliza ascendenţa lui patern㻄 Şi, după cum subliniază fiul poetului, „aceste note, devenite jurnal, mărturie de epocă, roman de familie şi, poate, literatură a realităţii, vorbesc, ele însele, despre o perioadă infernală a vieţii lui Adrian Păunescu, o perioadă pe care a trăit-o, avându-mă, permanent, de-a dreapta sa”.
Începând cu acest număr al Jurnalului de duminică, citiţi, în serial, „Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare”, o extraordinară mărturie de viaţă aparţinând lui Andrei Păunescu, fiul poetului. „Prime pagini de însemnări am încercat încă din 1978, când, în urma despărţirii părinţilor mei, justiţia m-a încredinţat tatălui meu.
Fără o continuitate riguroasă, ele păstrează imagini şi din anii urm
