Nălucile unor fiinţe din alte vremuri supra­vie­ţu­iesc discret, chiar în inima „Casei Presei Libere”. Ori, da­că vreţi, a „Casei Scânteii”, cum încă îi mai spun foarte mulţi bucureşteni imensului edificiu construit la jumătatea secolului trecut. Iar când vorbim de năluci şi de fosile, nu avem în vedere, aşa cum proba­bil v-aţi putea gândi, la fantomele unor înalţi activişti din aparatul de propagandă al PCR, care ar mai bântui de colo-colo, pe holuri şi prin nenumăratele birouri. Nu, este vorba despre fosile adevărate, vechi de peste o sută de milioane de ani, relicve ale unor vieţitoare ciudate care au trăit în apele unor mări de demult, din vremea când Pământul avea alţi stăpâni: fioroşii dinozauri.

Construită într-o perioadă în care ambiţiosul Ni­co­lae Ceauşescu îşi începea drumul spre vârful ierar­hi­ei de partid, „Casa Scânteii” a fost primul edificiu-em­blemă al regimului comunist abia instaurat în ţara noas­tră. De sorginte sovietică, arhitectura sa era inspi­rată de cea a Universităţii Lomonosov, din Moscova. Construcţia propriu-zisă a „Casei Scânteii” s-a încheiat în 1957, după cinci ani de la punerea pietrei de temelie. Iar atunci când a fost inaugurată, era cea mai impozantă clădire din Bucureştiul acelor vremuri. Dincolo de măreţia lor, zidurile sale masive ascund o realizare inginerească spectaculoasă: proiectanţii şi constructorii au aplicat soluţii tehnice special concepute ca să o protejeze a de efectele de­vastatorare ale unor cutremure puternice.

Soluţii care i-au asigurat o remarcabilă protecţie antiseismică, verificată deja de foarte multe ori. Dar asta nu a fost tot. Statutul de „vitrină” a noului regim po­litic a adus în „Casa Scânteii” materiale de construcţie şi finisaje de o calitate deosebită: holurile sunt pardosite cu marmură fină, elementele decorative din interior sunt cioplite din calcare compacte şi dure, extrase din c