Formidabile toate aceste cuvinte care circulă liber prin lume, ciocnindu-se, confirmând rupturi şi războaie, împreunându-se frumos în declaraţii de amor sau sec, grav, şi, adesea, stupid în angajamente oarecare şi ştiri inutile.
Când Llosa primeşte Premiul Nobel pentru literatură, cuvintele redevin busolele dintâi, o iau spre Nord, nu în haine de gală, ci aşa, simple şi elegante, îmbrăcând ideile elementare, ideile pe cale de dispariţie.
La un marxist vindecat, ca Llosa, e uimitor cum foloseşte cuvintele, ca şi cum ar fi inimi. Rareori s-au mai întâlnit cuvintele-inimi cu Academia Suedeză pentru un asemenea elogiu adus lecturii şi ficţiunii. Spunea Llosa, primind Premiul: „Din peşteră până la zgârie-nori, de la bâtă până la armele de distrugere în masă (...), ficţiunile literaturii au multiplicat experienţele umane, împiedicându-ne, bărbaţi şi femei, să ne prăbuşim în letargie, egocentrism şi resemnare". Târziu, dar splendid, omagiu povestaşilor şi condeierilor! Llosa nu i-a uitat pe cei de cuvintele cărora ne putem sprijini, când avem nevoie de sprijin: Flaubert, Faulkner, Camus, Orwell, Malraux. Llosa, care ştie că orice om poartă cu sine o geografie personală, care nu poate cunoaşte recurs, şi-a aşezat patria între aceste graniţe: „Peru este pentru mine colţul dintre străzile Diego Ferré şi Colón, în cartierul Miraflores al Limei - pe care îl numeam cartierul fericit (...)".
Discursul său perfect, nu ca o defilare a unor cuvinte-soldaţi, ci perfect ca un sentiment curăţat de „isme", de ideologii, a cunoscut această boltă care, dacă ar fi nevoie, poate să ţină loc şi de catedrală, căci e suficientă iubire aici.
Spunea Llosa, primind Premiul, despre soţia sa, Patricia, verişoara cu „nasul cârn şi voinţă de neînfrânt": „Ea face totul şi face totul bine. Ea rezolvă probleme, administrează bani, instaurează ordine în haos (...) împachet
