Domnul preşedinte Traian Băsescu le-a revelat cetăţenilor României că speranţele lor de a-şi vedea rezolvate problemele de către stat nu sunt de bun-simţ. El a invitat la responsabilizare, fiecare având să-şi gestioneze propriile probleme, pe cele ale familiei, ale apropiaţilor etc. Preşedintele a mai precizat şi că statul de azi nu mai are, în România, posibilităţile predecesorului său, statul comunist. Se înţelege de aici că lumea cu nostalgii parentalist-statale în stilul răposatului regim roşu ar fi potrivit să renunţe la acestea.

Declaraţia domnului Băsescu are rosturi importate. În primul rând pentru că, după ce a făcut-o acum câţiva ani de la înalta tribună a Parlamentului ţării, domnia sa se mai desparte o dată, în chip explicit, de comunism şi de statalitatea acestuia. Survine acum, desigur, o nuanţă nouă, căci, în noua viziune, statul comunist pare o forţă pe care debilitatea statală de azi o priveşte, prin preşedinte, umilită, de jos în sus. Înţeleg deosebirea dintre un stat tiranic, ce retează iniţiativele, dar garantează luarea tuturor deciziilor pe seama cetăţenilor (scutindu-i de... complicaţii fără să-i întrebe), şi unul democratic, în care fiecare fiu al patriei este poftit să îşi dezvolte propriile activităţi şi proiecte de viaţă, nestingherit de intruziunea instituţii-lor statale. Este chiar motivul pentru care, la fel ca mulţi alţii, şi eu mă bucur de democraţie şi mă situez oricând de partea ei într-o comparaţie cu regimurile autoritariste. Trebuie însă întrezărită în acest salt istoric o slăbire a statului, o accentuare a nepu-tinţei lui? Altfel spus, este cazul să acceptăm ideea că statul democratic în care trăim este inferior, sub raportul capacităţii sale de a-şi servi cetăţenii, celui poliţienesc şi tiranic de dinainte?

Aici opinia mea diferă de cea a preşedintelui, exemple ilustre dându-mi mie dreptate. Rostul statului democr