Năzuinţa şefului PSD Victor Ponta de a-l „termina" pe predecesorul său după ultimul schimb de replici dure relevă, o dată în plus, călcâiul lui Ahile al social-democraţilor: în pofida mărimii şi ponderii sale, partidul se demonstrează, de două decenii încoace, incapabil să tranşeze cât de cât onorabil chestiunea succesiunii politice. Lideri pesedişti în mod normal cumpătaţi şi abili se pierd cu firea şi atacă furibund de îndată ce au senzaţia că vreunul dintre foştii şefi de partid sau aliaţi ai acestora ar crâcni în front. Învinşii par, la rândul lor, invariabil tentaţi să reflecteze public - şi într-o variantă „îndulcită" - asupra cauzelor eşecului lor, în special atunci când astfel de cugetări mai au şi darul de a-l incomoda serios pe neavenitul de succesor. Este, în opinia mea, singura explicaţie viabilă pentru bizarul impuls al lui Mircea Geoană de a reaminti publicului, după exact un an, de fiascoul dezbaterii sale tv cu Traian Băsescu şi de fatidica vizită la SOV, care a pus cruce ambiţiilor sale prezidenţiale şi, în mare măsură, carierei sale politice.

De-a lungul celor 45 de ani de guvernare comunistă şi postcomunistă, Nicolae Ceauşescu rămâne singurul lider care nu şi-a criticat defel succesorul - pentru că nu a mai apucat. Modul în care a sfârşit - respectiv în care au debutat precursorii PSD în lupta pentru cucerirea puterii - pare a fi condus, cel puţin în primii ani postdecembrişti, la temeri bolnăvicioase ale succesorului dictatorului în privinţa propriei sorţi. Aparent însă, „împuşcatul" nu a reprezentat o cruce suficient de greu de purtat pentru Ion Iliescu, deoarece nu a ezitat să dezlănţuie, în toamna anului 1991, forţele sindicaliste miniere pentru a-l scăpa de concurentul său în devenire Petre Roman. Într-un final, i-a fost însă imposibil să împiedice ascensiunea adjunctului său avizat, dar ambiţios, în fruntea partidului, aşa că după 2