Nu ar trebui să mire pe nimeni că majoritatea românilor spun că regretă comunismul - după cum arată sondajul de săptămâna trecută.

Oligarhia roşie care l-a detronat pe Ceauşescu a reuşit două performanţe remarcabile. Prima: să transfere avutul „obştesc" în propriile buzunare cu aceeaşi rapiditate şi aceeaşi violenţă cu care părinţii şi bunicii lor au trecut în proprietatea „întregului popor" bunurile capitaliştilor autentici după 1945. A doua: să deghizeze toată această operaţiune sub nobilul comandament al reîntoarcerii la democraţie şi economie de piaţă. Manipularea le-a reuşit atât de bine încât enorm de mulţi români chiar cred că sistemul în care trăiesc de 21 de ani încoace se defineşte prin democraţie şi capitalism, adică opusul dictaturii şi comunismului. Pentru toţi cei ce nu înţeleg că actualul sistem este doar o prelungire perversă a celui trecut, eşecul „capitalismului" de a le oferi o viaţă mai bună a devenit un motiv pentru a suspina după comunism.

Dincolo de atestarea reusitei acestei imene manipulări, este evident că melancolia pe care o încearcă mulţi când se gândesc la vremurile paupere, dar „aşezate", de dinainte de 1990 are legătură nu doar cu dezamagirile prezentului, ci şi cu sentimentul esenţial pe care se fundamentează nostalgia: iluzia că stăpâneşti timpul. Evenimentele trecute, dintre care oricum memoria alege să trieze mai degrabă ceea ce îi convine, „lucrurile bune", oferă o căldură cu atât mai înduioşătoare cu cât viitorul este mai încărcat de temeri şi necunoscute.

Acest decalaj din care se hrăneşte nostalgia se află în primul şi în primul rând la originea rezultatelor sondajului comandat de Institutul pentru Cercetarea Crimelor Comunismului. Şi nu este deloc inexplicabil că el se regăseşte şi pe buzele tinerilor. Tocmai pentru că amintirile lor despre viaţa adevărată în comunism sunt superficiale au împrumutat cu uşur