Ca să participe oficial la decernarea Nobelului pentru Pace, România a aşteptat «instrucţiuni» de la «prietenii chinezi».

Când dl Băsescu şi-a declarat admiraţia pentru Nicolae Ceauşescu, am crezut că nu aud bine. Am verificat şi am constatat că nu am probleme grave cu auzul. M-am uitat apoi pe declaraţia transcrisă în presă şi am văzut că admiraţia dumisale se limitează la primii zece ani de domnie ai acestuia. Am numărat pe degete, ca să nu greşesc, Doamne iartă!, socoteala, am mai numărat încă o dată, şi mi-a ieşit 1975, dacă luăm punct de reper 1965, an în care, după moartea lui Gheorghiu-Dej, Ceauşescu a ajuns secretar general al PCR, funcţia cea mai importantă a regimului comunist. Ei, bine, din 1965 şi până în 1975, Ceauşescu a avut vreme nu doar să condamne „excesele" regimului Dej, să declanşeze „mica liberalizare" comunistă şi să condamne ocuparea Cehoslovaciei de către URSS şi alte patru „state frăţeşti", ci şi să anuleze toate aceste acte de umanizare a comunismului. În iulie 1971, la întoarcerea din satrapiile comuniste orientale, China şi Coreea de Nord, a declanşat „mica revoluţie culturală", în martie 1974, a instaurat „sceptrul republican", după formula ironică a lui Salvador Dali din telegrama de felicitare, făcând astfel ultimul pas în consolidarea puterii personale, între cele două date, punând în operă o puzderie de alte măsuri menite să anuleze rămăşiţele „micii liberalizări".

Mă gândeam, totuşi, să socotesc replica respectivă o simplă scăpare, nu o probă a ne-lepădării autentice de comunism. Din păcate, între timp, regimul Băsescu a recidivat. Din fericire, nu până la capăt! Mă refer la ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru Pace pe 2010 disidentului chinez Liu Xiabao. În prima fază, conform declaraţiei ministrului de Externe, dl Teodor Baconski, România urma să nu participe prin ambasadorul la Oslo, ci „vom vedea pe cine tr