Nu vă speriaţi. Nu urmează un text despre cât de rău trăim în ţara noastră, despre corupţia politicienilor şi frustrările locuitorilor. Nu e un articol, e doar o confesiune. Pentru am impresia că m-am născut unde nu trebuia şi când nu trebuia. Dar asta lăsând la o parte situaţia economică sau cea politică, mizeria din spitale şi ineficienţa sistemului de învăţământ. Aş putea să trăiesc cu toate astea. Aşa cum accepţi un amant prost doar pentru că îl iubeşti, aş putea să suport.
Dar nu simt nicio emoţie. Aproape niciodată. O vreme am încercat să renunţ, într-o vreme îmi era ruşine. Apoi când am simţit ce înseamnă să ajungi acasă, m-am întors aici şi sunt doar o palidă copie a celei care eram acolo. De atunci trăiesc doar pentru trecut şi viitor şi singura alinare îmi sunt plimbările pe străduţele întortocheate din Cluj. Şi cafenelele. Am impresia că găsesc peste tot frânturi din lumea aia pe care o iubeam la disperare, deşi viaţa era mult grea, deşi privirile erau încrâncenate. Era o eternă primavară.
Nu rezonez cu ţara mea. Nici cu trecutul ei, nici cu prezentul, nici cu mâncarea, nici cu arhitectura, nici cu muzica, nici cu literatura. Cu câteva excepţii şi stiu şi de ce. E greu să trăieşti cu o astfel de povară. Mă macină în fiecare zi când iau autobuzul spre Piaţa Matei Corvin şi îi invidez pe cei care simt acasă. Cei de aici îmi arată obrazul şi cei de acolo nu mă recunosc. Şi hărţuită de amintiri şi planuri de viitor, mă amăgesc că într-o zi voi avea şi eu ţara mea, undeva. Cred că voi pribegi însă multă vreme prin lume, fără vreo identitate.
Dacă aş fi putut să aleg. Dar acum e atât de tarziu. Serge e mort, Jane Birkin atât de bătrână, oamenii epocii mele se sting, iar sufletul meu naiv şi bătrân se delectează cu amintiri din viitor şi planuri din trecut.
Vă invidiez.
Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
Nu vă speriaţi. Nu
