Un mare muzicolog, cunoscut pentru generozitatea opiniilor sale, mi-a spus că el folosea, în mod curent, 27 de trepte ale lăudatului, începând cu „domnişoara X nu cântă deloc rău” şi mergând până la „interpretarea absolut genială”. Cu toate acestea, a fost duşmănit cu surdină de aproape toţi artiştii despre care a scris numai de bine. Socoteau, aproape toţi, că meritau mai mult. Domnia sa îmi mai mărturisea că i-a venit foarte greu să procedeze doar cu elogiul, deoarece, în limba română, inventarul injuriilor e mult mai bogat decât cel al admiraţiei.
Am creat chiar, mi-a mai zis el, câteva superlative. Am observat că artiştii, şi nu doar ei, suportă nuanţarea la reproşuri, dar la slăviri vor egalitate. Nu mi-a imputat însă nimeni un exces de preamăriri. Singurul om care m-a abordat cu toată sinceritatea ca să-mi mulţumească pentru un articol cu subtext a fost un tenor fără pic de dotare, despre care am scris că evoluează onorabil. De mult voia să renunţe, iar eu i-am dat motivul pe care-l aştepta.
Când conştientizezi efectele unor obiecţii sau dezaprobări, îţi dai seama ce mult am exersat cu toţii, în 17 ani de continuu criticism social. Şi ce timizi ori nepricepuţi am rămas, când se întâmplă şi ceva pozitiv, frumos, ieşit din comun prin calitate. După 1990, ziariştii au simţit nevoia să se manifeste entuziast, la felul de a fi al unor lideri politici sau fruntaşi ai societăţii civile şi au suferit repede dezamăgiri ireparabile. E în firea omului să iubească, se venereze, să se exprime cu mare consideraţie.
Obligat la osanale ipocrite decenii de-a rândul, gazetarul român a considerat libertatea şi ca un prilej de a-şi proiecta sincer, fără cenzuri, ovaţiile, de a se raporta cu fascinaţie la personalităţi. E în firea noastră să ne revenim uşor, după o greşeală, dar să nu uităm niciodată faptul că ne-au fost înţelese prost ori nu ne-au fost lu
