Paradoxul este că nici în România cererea agregată nu stă deloc bine şi, totuşi, luna noiembrie ne-a arătat câteva cifre care descumpănesc orice aşteptare. Pentru jumătatea acestui an, aprinderea preţurilor a avut o cauză obiectivă şi clară: creşterea TVA. Indicele preţurilor de consum s-a dus rapid la peste 7 puncte procentuale, odată cu creşterea TVA cu 5%. O creştere firească şi care, după a doua lună de la introducere, părea să dea înapoi. BNR răsufla deja uşurată, presiunea inflaţionistă dată de TVA nu părea să fie nici cât aşteptările iniţiale.

Spre finalul anului, situaţia s-a complicat din nou. Creşteri de preţuri pe combustibil, creşteri ale accizelor pentru tutun şi alcool şi un context economic dificil, care pentru conştiinţa economică românească înseamnă preţuri mari, au dus la continuarea presiunii în toamnă şi iarnă. Anul agricol mai prost decât cel precedent a dat un ultim puseu inflaţionist şi, în consecinţă, se închide anul cu o inflaţie de uşor sub 8%. Una peste alta, putea fi şi mai rău. BNR se aştepta la o inflaţie de peste 8, probabil va fi uşor sub această cifră. Peste sau sub 8, suntem oricum ţara cu cea mai mare inflaţie din Europa. Dar, ca şi în cazul altor indicatori, comparaţia europeană aproape că e irelevantă. Ce sens are să compari pensiile, inflaţia, salariile etc. cu mediile europene, de vreme ce integrarea în UE este exclusiv formal politică, iar convergenţa este un obiectiv prea îndepărtat?

Comparaţia, evident, nu schimbă nimic, dar realitatea cifrelor este una dureroasă. Mai mult, inflaţia prezentă este mai gravă decât arată cifrele, chiar dacă BNR poate considera că stăm bine, de vreme ce nu am depăşit estimarea. Una este când indicele creşte ca urmare a unor accizări anticipate aplicate tutunului şi alcoolului şi alta este când începem să avem creşteri de preţuri şi pe produse de consum larg utilizate.

Accizare