În 2011 România ar trebui să-şi continue programul spartan de cheltuieli cu o religiozitate chiar mai mare decât în 2010. Angajamentele internaţionale şi, ceea ce este şi mai important, constrângerile intrinseci ale economiei naţionale ar trebui să oblige Guvernul de la Bucureşti să ducă mai departe concedierea a mii de bugetari, să stimuleze munca, să raţionalizeze drastic pomenile sociale, să aloce mai mulţi bani pentru investiţii lucide şi mult mai puţini clientelei de partid. Ar mai trebui să consolideze o legislaţie care, finalmente, să stimuleze în termeni reali mediul privat şi să creeze premisele optime pentru o disciplină fiscală normală, dar şi pentru o justiţie capabilă să bage în faliment căpuşele care subţiază bugetul statului român, el însuşi subminat de ritmul şi volumul slab al încasărilor. În paralel, politicienii de toate culorile ar trebui să renunţe la retorica populistă, să clădească un adevărat cult pentru simţul răspunderii, al logicii şi, implicit, al promovării interesului naţional. Dacă scanăm, fie şi o singură clipă, dezideratele mai sus enunţate, ne-am da seama că punerea lor în practică ar genera un adevărat cutremur, conceptual şi practic. Dacă scanăm scurt timp şi istoria recentă, vom remarca uşor că de un atare seism România s-a ferit în ultimele două decenii cu o abnegaţie demnă de o cauză mai bună.
Prin urmare, de ce ar face altfel în următoarele 12 luni? De ce ar da responsabilii cu soarta naţiunii vrabia populismului din mână pe cioara de pe gardul unei prezumtive reconstrucţii sănătoase a statului şi depăşiri în termen rezonabil a crizei, toate într-un an 2011 care poartă cu sine păcatul originar: este preelectoral. Cei care, dintr-un interes de moment, din comoditate sau din neştiinţă, nu evaluează corect consecinţele unei decizii îşi scuză adesea decontul susţinând că au avut ghinion. Din acest punct de vedere, România