În sondajul publicat săptămâna trecută de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, la întrebarea privind ce ar trebui să facă statul, opiniile cetăţenilor români arată aşa: 72% - să asigure locuri de muncă; 52% - să planifice economia; 44% - să stabilească preţurile; 43% - să repartizeze locuinţe. Cu alte cuvinte, ceea ce făcea statul comunist până în 1989.

Mi se pare că aceste cifre arată două lucruri. În primul rând, din cauza crizei, oamenii tind să revină la ce ştiu că, totuşi, „mergea". O bună parte dintre cei care vor un asemenea regim statalist nu sunt neapărat nostalgici ai comunismului, ci doar oameni care se tem de ziua de mâine. Frica de preţuri mari ori de şomaj, precum şi constatarea că economia de piaţă nu le dă siguranţă îi face să se refugieze în iluzia că statul poate să administreze economia. Au uitat de inflaţia din anii '90, de multele fabrici care s-au prăbuşit atunci tocmai pentru că statul nu era capabil să le gestioneze (şi nici nu le-a privatizat la timp). Acum vor, din nou, intervenţia statului. Deşi, între timp, România a fost dusă înainte tocmai de economia privată.

În al doilea rând, perpetuarea credinţei că statul ar trebui să aibă un rol în economie se explică şi prin felul în care s-a discutat, de 20 de ani încoace, despre bani, proprietate privată şi capitalism. Să ne amintim că de-a lungul anilor '90 cuvântul „capitalism" era evitat de foarte mulţi politicieni ori jurnalişti, de parcă ar fi fost otrăvit. „A avea bani" era în general un lucru prost văzut, iar cei dintâi „privatizaţi" (care îşi făcuseră un chioşc, un magazinaş sau un atelier) erau priviţi mai degrabă cu invidie decât cu admiraţie şi bănuiţi de cine ştie ce manevre necurate.

Tot atunci, restituirea terenurilor a fost un proces lung, plin de amânări şi de complicaţii. Beneficiile capitalismului au fost descoperite odată cu creşterea consu