Mai întâi m-a amuzat expoziţia Răzvan Boar de la Atelier 35 (Şelari 13), la începutul acestui an. Cu dexteritate, naivitate şi sfruntare, tânărul artist bucureştean croşeta laolaltă firele gri ale picturii clujene, modelele Man şi Ghenie, pentru a produce mileuri de pânză pe perete, în care suspendări de sensuri, gesturi şi naraţiuni se scăldau, tipic, în camaieu simfonic. Ceva fese, ceva beznă, ceva drojdie cromatică şi, minune!, gogoaşa-i gata – tablouri perfect manghenizate, de parcă ar fi purtat eticheta D.O.C. Apoi m-a intrigat expoziţia Gili Mocanu de la MNAC, pe la mijlocul acestui an, în care o bună parte era ocupată de pânze uriaşe unde pictorul scotocea după abstracţii spiritualiste în burdufuri pline-ochi cu griuri vibratile, reflecţie ultimă asupra tonului atotputernic în pictura actuală, griul, din care Gili Mocanu vroia să afle (sau să stoarcă) şi el ceva. În cele din urmă, m-a deranjat expoziţia pe care am făcut-o, spre sfârşitul acestui an, peste ocean şi în care, dorind să pun şi lucrările mai vechi şi vesele, îmbujorate şi sprinţare ale unei promiţătoare artiste bucureştene, Anca Benera, m-am trezit cu recomandarea ei de a-i utiliza doar producţia recentă. Inevitabil, aceasta consta în tablouri gri ca temă, gri ca factură, gri ca stare.

Am devenit şi mai preocupat atunci când am realizat că pe tot parcursul ultimilor ani, artişti nu diverşi, ci de-a dreptul „antipaţi“ ca structură, imagine şi poziţionare, precum Ion Grigorescu, Rudolf Bone, Ioana Bătrînu, Gheorghe Ilea sau Teodor Graur au fost înregimentaţi în combinaţii expoziţionale locale sau internaţionale în care ei jucau rolul de variabile, iar grosul artistic gri-clujean juca rolul de constantă. Cozonacul acelor combinaţii expoziţionale era întotdeauna bine crescut şi rumen. Numai că umplutura, fie ea de rahat, nucă ori stafide, se pierdea în cocă, în coca gri gen Man, Ghenie, Berce